Cu ochii cârpiţi de somn, am coborât la micul dejun. În sala de mese, lumea se înfrupta de zor. Unii, neamuri proaste, îşi aduseseră sushi de acasă, la pachet. În două minute, aveam farfuria plină şi eram deja cu şniţelu-n gură. Zeci de ani de client al hotelurilor all inclusive îmi formaseră o abilitate fenomenală în a ciuguli totul de pe masă cu o viteză de Ferrari în călduri. Eram un adevărat Hagi al bufetelor suedeze, driblam şi câte cinşpe inşi în drumul spre platoul cu caşcaval.
Odată, eram la nu ştiu ce şcoală politică de vară şi, văzând o farfurie cu crap la saramură, am sărit peste capul lui Boc exact ca peste capra de gimnastică din sala de sport. De atunci, sunt perceput ca un element destabilizator, un rebel care trebuie pus la punct. Mă doare-n cot! Atâta timp cât pot aduce zece mii de voturi cât ai zice peşte, n-au ce să-mi facă. Cufundat în reflecţiile astea politice, nici nu observasem că în sala de mese se lăsase deodată liniştea. Mi-am scos nasul din omletă şi l-am văzut pe Traian Băsescu străbătând încăperea, flancat de Udrea şi Baconschi. Preşedintele purta o pereche de ochelari negri, ca ai ălora de la Secret Service. Un coleg a început să intoneze imnul naţional, dar preşedintele a tăiat scurt aerul cu muchia palmei şi toată lumea s-a aşezat jos.
În scurt timp, colegul a fost invitat discret de un sepepist să părăsească sala. Cineva mi-a şoptit că „Deşteaptă-te, române” a fost interpretat ca un afront de către preşedinte, care avusese un somn post bahic foarte agitat. După masă, am fost invitaţi cu toţii la o plimbare prin pădure, împreună cu preşedintele. Lumea se mai înveselise puţin, mai ales că aflasem că cel cu imnul nu avea decât câteva vânătăi şi o coastă fisurată. Acum mergeam în coloană, vreo patruzeci de inşi, în fruntea noastră fiind Băsescu, care nu ştiu ce mâncase sau băuse, dar băga tare un pas de marş.
La un moment dat, am ajuns la o gheretă de paznic din care a ieşit Monica Macovei, echipată în uniformă de camuflaj. Trăgea dintr-un chiştoc de ţigară ţinut palmat. Din spatele ei a apărut Mihai Neamţu, îmbrăcat într-o tunică pe care era imprimată o labă de urs. Macovei a salutat scurt, strigând că în timpul serviciului ei nu s-a întâmplat nimic deosebit. «Nici măcar o schimbare de sex, hă, hă, hă?!», a zis Băsescu, dând din mână a lehamite. A râs toată lumea, voioasă, păşind mai departe. Chiar de la începutul plimbării observasem că Elena Udrea purta cizmuliţe de un portocaliu fosforescent şi m-am gândit că, dacă e să ne rătăcim, măcar avem un punct de reper.
Bineînţeles, am fost pocit, căci deja se lăsase întunericul şi grupul începuse să dea semne de iritare, privind panicat în jur. Băsescu dispăruse de juma de oră cu Udrea şi noi rămăseserăm singuri, fără cârmaci, printre copacii fantomatici. Le-am zis să constituim o celulă de criză, dar au sărit pe mine, spunând că celula e de rău augur. O parte dintre noi a rămas în poiană, iar câţiva am pornit-o prin pădure, să căutăm un drum spre casă. La un moment dat, am văzut într-o râpă un fel de Yeti cu urechi portocalii. Părea că scurmă pământul, mişcându-se greoi şi scoţând urlete înfricoşătoare. Un coleg a scos pistolul şi a vrut să tragă-n animal, dar l-am oprit în ultima secundă. «Nu trage, e dom’ preşedinte!». Cizmuliţele portocalii ne salvaseră încă o dată.
(va urma)
Citiţi prima parte AICI
