Mai țineți minte vorba aia de pe la începutul anilor ’90, „Cu televizorul ați mințit poporul”? Sau zicala strămoșească „Unde dai și unde crapă”? Ei, cam așa s-a întâmplat și pe la noi prin țară în ultimele săptămâni. Niște televiziuni naționale, ale căror „moguli” își petrec ceva ani prin pușcărie din diverse motive de încălcare a legii au demarat o campanie intensă despre condițiile din penitenciare. Concluzia la care se ajungea după aproape fiecare material care descria jalea din celule era „grațiere”. Asta, ca nu cumva România să fie „amendată” de CEDO. Noi am zice că nu-i durea atât de soarta marii mase a deținuților, cât de soarta mogulilor, dar am fi probabil răutăcioși. Bine, între timp au apărut imaginile înfiorătoare din spitale, cu nimic diferite de cele din pușcării, iar campania referitoare la penitenciare a devenit absurdă. Până să se întâmple asta însă, am asistat și la spectacolul protestelor din multe penitenciare ale țării. Așezați la rece, pe canicula asta care ne bate iar la ușă, hai să vedem totuși cum arată pușcăriile noastre, cum arată ale altora și ce s-ar putea face ca lucrurile să stea altfel.

Italia, penalizată
Pentru început, hai să lămurim o chestiune. O bună parte din campania în favoarea amnistiei dețuinuților s-a bazat pe afirmația că dacă România nu reușește să îmbunătățească serios condițiile de detenție, riscă să plătească 80 de milioane de euro anual ca despăgubiri față de pușcăriași. Italia plătește anual 78 de milioane de euro pentru aceeași problemă, supraaglomerarea închisorilor, în baza unei decizii-pilot adoptată de Curtea Europeană de Justiție. Nu confundați cu altă instituție judiciară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. E alta. În cazul Italiei, s-a stabilit ca statul să plătească deținuților câte 8 euro pe zi, până reușește să rezolve problema aglomerației din celule. În schimb, Italia nu mai poate fi dată în judecată de pușcăriași pe problema asta. Doar că echivalarea situației din Italia cu cea din România este de fapt o intoxicare. Decizia-pilot, în sensul dat de jurisprudența CEJ înseamnă propriu-zis că dacă dintr-o țară vin prea multe reclamații pe aceeași temă, se dă o singură sentință, care se aplică direct de fiecare dată când apare o nouă plângere, fără să se mai parcurgă toți pașii procesului. Nu mai durează 2-3 ani darea sentinței, ci doar 2-3 săptămâni, cât să înregistreze CEJ plângerea și să scoată la imprimantă sentința, completând doar numele beneficiarului.

8 euro pe zi
O astfel de decizie-pilot a fost deja luată în cazul României, prin martie. Conform acesteia, statele membre UE au dreptul să refuze să mai extrădeze români condamnați la diverse infracțiuni în România. Dacă i-ar trimite înapoi, ar însemna să-i expună riscului de a fi supuși la tratamente degradante și la condiții de detenție neconforme standardelor europene. Lăsăm deocamdată deoparte faptul că multe lucruri din țara noastră nu sunt conforme standardelor europene, că vom mai vorbi despre asta. Ideea e că CEJ nu dă amenzi. Italia, conștientă că pe termen scurt nu poate îmbunătăți condițiile deținuților, a propus ea însăși plata a 8 euro pe zi acestora, iar CEJ a acceptat, probabil zicându-și că o despăgubire de 2.920 de euro anual este suficientă.

Diferențe
Cifra de 80 de milioane de euro vehiculată în presă ca „amendă” pentru România a fost pur și simplu o transpunere a despăgubirilor plătite de Italia. Nu este obligatoriu ca în cazul unei noi decizii-pilot împotriva României, statul nostru să vină cu o propunere similară celei făcută de Italia. Apoi, 8 euro pe zi în Italia e una, 8 euro pe zi în România e cu totul altceva. În Italia, salariul mediu este de 1.560 de euro lunar. La noi, salariul mediu este de 460 de euro, de 3,4 ori mai mic. Dacă am transpune decizia Italiei în termeni românești, despăgubirile asumate de România ar fi de doar 10 lei pe zi. Asta, firește, dacă discuția se va purta în termeni financiari.

214.000 euro
Deocamdată însă, o decizie-pilot similară celei din Italia există doar în mintea celor care vor să o creadă. Statul român se judecă în fiecare an cu zeci de deținuți care reclamă condițiile din penitenciare. Pierde, firește, și plătește despăgubiri. În 2014, ele s-au ridicat, în total, la 214.000 euro. Parcă e oleacă de diferență față de 80 de milioane, nu? Așa zicem și noi.

30.000 de pușcăriași
Dacă tot am lămurit asta, hai să vedem care sunt condițiile în închisorile noastre. Pe scurt, jalnice. Rețeaua penitenciară din România este format din 33 de penitenciare, 6 penitenciare-spital, trei centre de detenție și două centre educative. Mă rog, mai sunt și două centre de pregătire, odihnă și recuperare și patru de formare profesională, dar astea sunt pentru angajații Administrației Naționale a Penitenciarelor, nu pentru deținuți. În total, după gratii sunt cam 30.000 de persoane, din care 1.500 sunt femei. Din cei 30.000, 97% sunt înghesuiți în cele 33 de penitenciare.

Doi pe un loc
Sunt înghesuiți, fără doar și poate. Normele europene spun că un deținut trebuie să dispună de un spațiu propriu de minim 4 mp, ceea ce nu este chiar mult, într-adevăr. Aplicând această normă, avem spațiu în închisori pentru doar 17.720 de deținuți, respectiv 71.000 mp. Ar trebui 120.000 mp. De asta se și dorește, de pe vremea când ministru al Justiției era Robert Cazanciuc, construirea a încă două penitenciare, la Berceni și Caracal. N-ar fi nici ele suficiente, dar ar fi un început. Clar este că închisorile sunt aglomerate. La Târgșor, care este penitenciar pentru femei, sunt 406 locuri și 650 de deținute. La Rahova, sunt 1.549 de deținuți la 669 de locuri. La Iași, cam tot așa: avem 1.487 de deținuți, la o capacitate comparabilă cu Rahova.

Normă de plimbare
Asta, în ce privește condițiile de cazare. Nu știm cât dormiți dumneavoastră, dar noi apucăm vreo 5-6 ore pe noapte, că pe lângă serviciu mai avem și familie, cu necesitățile ei. Săptămânal, avem timp de o plimbare cu familia sau de o ieșire la o pizza. Ca și dumneavoastră, probabil. Unui deținut i se garantează prin lege minim 7 ore de somn pe zi, beneficiind și de o oră zilnică de plimbare. Firește, nu-i interzice nimeni să doarmă în celulă în restul zilei, dacă o dorește.

Comparația hranei
Alături de cazare, hrana este a doua mare problemă în închisorile noastre. Costul mediu al întreținerii unui deținut este de 535 lei lunar, din care cam 120 de lei reprezintă hrana. Mai exact, 4 lei pe zi. Spre comparație, norma de hrană în spitale este de 7 lei pe zi, în condițiile în care este vorba de oameni bolnavi, cu necesități speciale. Mă rog, există și pacienți cu o normă de hrană mai mare: 10 lei pentru cei cu probleme neuropsihice, 12 lei pentru diabetic, 13 lei pentru bolnavii de tuberculoză. Norma de hrană a unui câine vagabond este de 10 lei pe zi, deci valorează cât un bolnav și jumătate sau cât doi deținuți și jumătate. E una din multele ciudățenii ale țării noastre. Deținuții sunt totuși favorizați: norma de hrană pentru un copil sub trei ani este de un leu și 80 de bani pe zi, ceea ce este de-a dreptul aberant. Pentru un copil sub trei ani, statul român asigură un corn și o pungă de pufuleți pe zi. Parcă mai degrabă pe direcția asta ar trebui o decizie-pilot.

„Li se poate cere”
Norma de hrană de 4 lei pe zi poate fi completată de deținut prin orice mijloace dorește. Dacă nu creează probleme administrației penitenciarului, deținutul are dreptul la pachet din partea familiei, ceea ce reprezintă o modalitate de completare a hranei primite în închisoare. A doua variantă este munca. Legea precizează că „persoanelor condamnate li se poate cere să muncească, ținându-se seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile acestora, de vârsta, starea de sănătate” etc. Cuvintele-cheie sunt „li se poate cere”. Spre deosebire de perioada dinainte de 1989, deținuții nu sunt obligați să muncească, chiar dacă starea de sănătate le-o permite. Aici se aplică normele europene: munca este un drept, nu o obligație.

Atelier de tâmplărie
În general, deținuții prestează munci necalificate, plătite cu salariul mediu pe economie. Penitenciarele participă la piața muncii ca orice altă unitate, fără vreun sprijin sau vreun avantaj. Orice angajator evită să angajeze deținuți, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla, chiar dacă sunt supravegheați. tocmai de aceea, închisorile și-au amenajat ateliere în interior, pentru a putea executa comenzi fără ca beneficiarul să aibă vreo grijă. La Iași, de exemplu, funcționează unul din cele mai moderne ateliere de tâmplărie din sistemul penitenciar românesc, cu utilaje de ultimă generație: uscător de cherestea, mașini de rindeluit, freze, strung, fierăstrău circular de debitat și tot așa. Doar să vrea deținuții să muncească.

Nici 5%
Munca deținuților este însă aproape nesemnificativă. Din cei 30.000 de deținuți, doar vreo 8.000 lucrează și foarte puțini o fac pe bani. Majoritatea deținuților care muncesc preferă să o facă în bucătărie sau spălătorie, ca voluntari. Li se scade din pedeapsă și mai pot apărea mici beneficii pe seama bazei materiale a penitenciarului. În aceste condiții, din bugetul anual al ANP, de peste un miliard de lei, doar 50 de milioane de lei, adică nici 5%, reprezintă beneficii de pe urma muncii deținuților. Din leafa încasată de deținuți, ei primesc 40%. Restul de 60% merge către închisoare, pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare cu securitatea, a cheltuielilor cu materiile prime sau energia.

Sume nesemnificative
Acest 60% sunt cei 50 de milioane de lei care reprezintă veniturile proprii ale închisorilor. Altfel spus, deținuții produc anual de 83 milioane lei, din care primesc 40%. Exact: 8.000 de deținuți care muncesc produc 83 milioane lei. Câte 865 de lei lunar fiecare. Nici cât salariul minim pe economie. Ceea ce înseamnă că de fapt și acești 8.000 de deținuți care muncesc în fiecare an o fac doar când și când. Își acoperă cheltuielile de întreținere și cam atât. Numărul celor care participă la cursuri de inițiere profesională este complet nesemnificativ: abia vreo 250 anual. Asta ar însemna fie că sunt deja foarte calificați și n-au nevoie să învețe o meserie, fie că nu au de gând să muncească cinstit după eliberare.

13.000 sunt recidiviști
Asta e tabloul general al sistemului penitenciar românesc. E grațierea colectivă sau amnistia o soluție? Ar fi de spus aici că jumătate din deținuți au fost condamnați pentru infracțiuni contra patrimoniului, adică mai ales furturi. Alți 7.800 sunt condamnați pentru infracțiuni contra persoanei, adică tâlhării, violuri sau crime. Nu știm dumneavoastră, dar noi n-am avea multă încredere în ei. Dacă mai țineți minte, înainte de 1989 era obiceiul ca în ianuarie, de ziua de naștere a tovarășului și tovarășei, să fie grațiată o bună parte din deținuți. Era o fericire pentru ei și o metodă de a reduce cheltuielile pentru stat, dar pentru restul populației era o teamă perpetuă. Am zice că lucrurile nu s-au prea schimbat. Nu de alta, dar din cei 30.000 de deținuți, 13.000 sunt recidiviști. Aproape jumătate. Le-ați da drumul pe străzi celor condamnați la pedepse mici, de exemplu? Sub 5 ani de închisoare au de executat aproape jumătate din deținuți, mai exact 14.400. S-ar rezolva dintr-un foc problema aglomerării, dar teamă ni-e că majoritatea acestora s-ar întoarce în scurt timp după grații. Fostul ministru al Justiției, Cazanciuc, aprecia anul trecut că ar trebui investiții de un miliard de euro pentru a moderniza pușcăriile țării. Mai mult decât valoarea celor trei spitale regionale de urgență care urmează să fie construite. Cu tot cu dotări. Ce alegem?