Fie că îţi place să îl bei simplu sau să-l amesteci cu alte băuturi, nimic nu se compară cu un gin bun care să împace dorinţele tale subliminale. La origine, ginul este o băutură spirtoasă distilată din cereale – de obicei, grâu, secară sau orz. Dar ceea ce face diferenţa sunt boabele de ienupăr. Băutura a apărut în secolul al 17-lea, în Olanda, când medicul de origine olandeză Franciscus Sylvius era în căutarea unui leac pentru bolile de rinichi. El considera că boabele de ienupăr şi alcoolul din cereale au proprietăţi diuretice, aşa că a amestecat uleiul din fructele de ienupăr cu o băutură spirtoasă şi a numit-o „jenever”, ceea ce înseamnă ienupăr.

Soldaţii englezi care luptau în războiul olandez de independenţă obişnuiau să bea gin pentru a scăpa de tremuratul picioarelor. La întoarcere, aceştia au adus cu ei băutura, dar a devenit populară abia după încoronarea lui William al III-lea al Angliei. Fiecare avea dreptul să producă gin, dar trebuia înainte să îşi facă publice intenţiile şi să aştepte un răspuns oficial. Consumul de gin a urcat rapid la cote foarte mari, pentru că era accesibil ca preţ, mai ieftin chiar decât berea. Abuzul de alcool a dus la introducerea legii „The Gin Act”, prin care preţul ginului devenea uriaş, în încercarea de a scădea consumul excesiv. Legea a dus la revolte de stradă în Londra şi creşterea producţiei ilegale de gin cu până la 50%.

Din 1742, ginul devine, încet, dar sigur, băutura preferată a gentlemanilor. Legea este anulată şi se impun taxe pentru cei care vor să producă băutura, iar distileriile sunt atent supravegheate pentru respectarea standardelor de fabricaţie.

Cum se face ginul
Varianta scurtă: din alcool pur şi aromat cu ienupăr. În Anglia se foloseşte alcool din grâu sau secară în coloane de distilare, iar în Olanda alcoolul este distilat în alambicuri tradiţionale din vin de malţ. Pe lângă ienupăr, ginul mai poate fi aromat cu scorţişoară, coriandru, şofran, nucşoară şi multe altele. Aceste arome se pot „imprima” în alcool prin „compunere” – alcoolul este amestecat cu ienupăr şi alte mirodenii – şi apoi se redistilează. Pentru ginurile olandeze, vaporii de alcool trec printr-o zonă a alambicului în care se află mirodeniile, în final băutura rezultată având un parfum complex. După distilare, ginul este diluat cu apă pentru ajunge la o tărie de 40%, apoi este îmbuteliat. Ginurile olandeze sunt de obicei lăsate la învechit în butoaie de stejar, în jur de doi ani.

Tipuri de gin
Cel mai cunoscut este London Dry, în care ienupărul îşi face foarte bine simţită prezenţa. Este folosit în general pentru cocktailuri.

Plymouth gin este foarte aromat şi uşor fructat. Se produce doar în oraşul cu acelaşi nume într-o distilerie care pe vremuri era deţinută de o mânăstire.

Old Tom este un gin mai dulceag. Îşi trage numele de pe vremea când englezii făceau adevărate beţii, iar ginul era mai ieftin decât berea. La intrare, barurile  aveau o placă de lemn în formă de motan. Trecătorii însetaţi lăsau un penny în gura motanului, iar dintre lăbuţele acestuia ieşea un tub prin care barmanul turna gin direct în gura cetăţenilor.

Ginul olandez, numit Jenever se ţine la învechit şi în funcţie de durata în care stă în butoaiele de stejar poate fi mai tânăr, adică mai slab alcolizat şi incolor sau matur ceea ce-l face mult mai aromat şi cu o nuanţă aurie.

Cum se bea ginul
Ginurile olandeze, din cauza aromei rafinate, este recomandat să se bea seci, iar marii maeştiri bucătari spun că este companionul perfect pentru heringul uscat. Pentru celelalte tipuri de gin, amestecul este varianta ideală. De la obişnuita combinaţie cu apă tonică, până la legendarul martini, barmanii şi mixologiştii au creat mii de reţete de cocktailuri pe bază de gin, inclusiv un amestec de gin cu lapte. Dacă nu ne crezi, caută reţeta pentru Gin Milk Punch.

Ginul este o băutură „prietenoasă” din acest punct de vedere, iar dacă ne gândim la istoria lui, în care era folosit în scopuri medicale şi terapeutice, nu putem decât să ne bucurăm că există.

(sursa: www.gq.ro. Detalii, AICI)