Am constatat că încep să mă prostesc în mizeria asta de garsonieră, frecând spinările la tot felul de ciudaţi. Îmi lipsesc dialogurile deştepte, oamenii rafinaţi, cu o discretă aromă de Cărtărescu. Ah, ce n-aş da să simt barbişonul aspru al lui Pleşu stârnindu-mi sfârcurile şi făcându-mă să strig extaziată: „Băsescu, iată robul tău!”. Sau să-l fac mascotă Playboy pe Patapievici, punându-i nişte urechi de iepuraş, că papion are deja.

O idee a lui Stalin?
Chiar mă gândesc să-i spun patronului să deschidă şi un serviciu de gigolo intelectuali, care să ofere clipe plăcute doamnelor şi domnilor discreţi, cu aplecare spre spiritul umanist al pupatului în fund. Oricum, băieţii trebuie antrenaţi de nişte maeştri bucureşteni. Altfel, grăbiţi, speriaţi şi plini de zel cum îi ştiu, intelectualii ieşeni riscă să-şi bage aiurea nasul şi să dea peste cine ştie ce belea. Cam la asta mă gândeam eu pe 8 Martie, în timp ce-mi făceam manichiura la becul chior din baie. Eram cam şucărită, mai ales că citisem pe Facebook cum că ziua femeii ar fi fost o idee a lui Stalin şi că cine ţine sărbătoarea asta e un comunist. Ce să-ţi spun, de parcă la intrarea în bordel îţi cere carnetul de partid. Mari căcăcioşi analiştii ăştia politici! Din partea mea, putea fi şi ideea lui Suleyman Magnificul, atâta vreme cât pot spera măcar azi într-un fixativ de păr şi o cremă de epilat.

„Mai multă forţă, cetăţeanco!”
De draci, mi-am înfipt foarfeca de unghii în degetul mare. Chiar în timp ce-l sugeam, a sunat la uşă.Vai, era un tip gigea, tuns, frezat, cu ochelari fini, ochi aşa, mai de japonez. L-am poftit pe canapea, dar era foarte agitat. În timp ce scotocea prin perne şi sertare, mi-a zis dintr-o suflare: „Ai 25 de ani, un scorpion tatuat pe buca stângă, în anul doi de facultate te-ai culcat cu asistentul de literatură comparată, iei Xanax pe reţetă, ai o amendă neplătită la RATP din 2005”. Ce mai, tipul m-a lăsat mască! Citea în mine ca într-o carte deschisă. Chestia asta m-a excitat şi m-a făcut să mă arunc pe el ca o panteră înfometată. În timp ce îi desfăceam nodul la cravată, mi-a şoptit vorbe dulci la ureche. Apoi, la asaltul final, a răcnit: „Mai multă forţă, cetăţeanco!”, fapt ce m-a făcut să dau de-a dreptul în clocot. Figura sa de şoarece de bibliotecă mă incitase enorm, revedeam cu nostalgie un amor nebun petrecut cândva cu omul de serviciu de la Arhivele Statului. Sfârşită, am rămas inertă pe canapea, privindu-l cum îşi încheie tacticos butonii la mânecile cămăşii scrobite. La plecare, mi-a şoptit doar atât: „Îţi vei aminti de mine. Mereu.”

(va urma)