Cel în faţa căruia tremura şi cotiza la foc automat toată floarea afaceriştilor şi parveniţilor locali, a ajuns de râsul foştilor tovarăşi de drum. Îşi drămuieşte pensia şi creşte găini, ca sa-i poată pune un ou pe masă băiatului.

Ion Solcanu

Omul care a controlat Iaşul cu mână de fier, timp de 20 de ani, a ajuns să nu aibă după ce bea un Martini (bianco). Marginalizat de foştii tovarăşi de drum, odată cu trecerea mentorului şi protectorului său, Ion Iliescu, în plan secund, fostul senator şi preşedinte al filialei PSD Iaşi, Ion Solcanu, a ajuns să trăiască în anonimat, mai rău ca un pensionar de rând.

Născut la 19 octombrie 1943, în satul Bogdăneşti, judeţul Suceava, Ion Solcanu este, la bază, istoric specializat în arta medievală. “Destinul” l-a propulsat însă în lumina reflectoarelor Marii Doamne – Politica, unde a fost ales ca senator de masa critică a proştilor din judeţ, începând din 1990 şi până hăt-departe, în 2008. Ca mai toţi dintre noi, Ion s-a născut într-o familie de credincioşi ortodocşi. Tatăl său, Ilie, a fost pădurar silvic, iar mama, Maria, agricultoare. Educaţia ţărănească primită în familie l-a învăţat să nu pună preţ pe ban sau alte valori perene şi să trăiască întotdeauna sub sloganul iliescian “sărac şi, sanchi, cinstit!”.

Îşi drămuieşte pensia şi fumează ţigări la bucată

În sfânta zi de azi, fostul mare tartor al judeţului, cel în faţa căruia tremura şi cotiza la foc automat toată floarea afaceriştilor şi parveniţilor locali, a ajuns de râsul foştilor tovarăşi. Oficial, trăieşte dintr-o pensie de 2.400 de lei, bani din care nu poate visa să-i cumpere o căsuţă şi băieţelului său. Aşa că sunt nevoiţi să stea, amândoi, într-un hogeac de nici 700 de metri pătraţi. Şi cu mâncarea le este greu… Noroc de nea Ion că mai produce câte ceva pe lângă casă: creşte, cu multă dragoste, găini; găini cărora le dă personal grăunţe, din mânuţa cu care strângea odată laba marilor lideri ai ţării. Iar galinaceele nu rămân datoare şi îi întorc înapoi ouă şi cărniţă. E greu… Zilele trecute, nea Ion Solcanu a ieşit în frig, în ciuda sănătăţii şubrede, şi-a mai plantat câţiva butaşi de vie şi-o mână de pomi fructiferi.

“Am pus doi banani, un mango şi-un guava. Să avem cu ce să mai înlocuim sfânta pâinişoară, când nu ne-o permitem pe masă…”, spune fostul tartor al judeţului, ştergându-şi discret o lacrimă.

Ca mulţi alţi socialişti pur-sânge, nea’ Ion îşi drămuieşte pensia pentru a supravieţui. Circulă din ce în ce mai rar cu Lexus-ul şi a renunţat la marea sa dragoste: ţigările de foi.

“Acum merg cu o maşinuţă cu consum redus, un Benz de prin Bavaria, şi fumez Davidoff la bucată. Ies pe la 5 dimineaţă, să nu mă vadă nimeni, şi-mi iau de la chioşc, câte zece pe zi…”, mărturiseşte fostul mare lider pesedist, care spune că nici celui mare mare duşman nu-i doreşte să treacă prin ce trece el acum.

Nici noi, nea’ Ioane. Chiar nu le dorim aşa năpastă.