Depresia este un diagnostic pe care românii îl acceptă cu greu, afirmă medicii. Acesta este şi cazul Monicăi Saulea, o adolescentă de 18 ani, care timp de cinci ani le-a ascuns părinţilor, profesorilor şi prietenilor ei momentele grele prin care trecea şi a cerut ajutor abia atunci când era pe punctul de a-şi pune capăt zilelor. Frica şi ruşinea au fost motivele pentru care nu a recunoscut pentru o perioadă bună de timp că are o problemă. De partea cealaltă, Simona Pătruleasa a ştiut să ceară ajutorul celor din jurul ei atunci când era pe punctul de a claca.
„Preferi să spui că ţi-ai rupt piciorul, decât să recunoşti că ai probleme cu capul”, mărturiseşte Monica Saulea, o adolescentă de 18 ani, care, din cauza depresiei, a ajuns la terapie intensivă după ce a încercat să se sinucidă.
Medicii psihiatri spun că acest caz nu este unul izolat. Dimpotrivă. Specialiştii afirmă că numărul celor care recunosc că au o problemă de ordin psihologic şi care apelează la ajutor specializat este de zece ori mai mic decât numărul celor luaţi în evidenţă cu această boală. Medicii spun că, în România, depresia este un subiect tabu.
A simţit-o pe propria piele Monica Săulea, o elevă de clasa a XI-a, care în preajma majoratului a ajuns la terapie intensivă. „Am stat o noapte în spital, iar la o zi distanţă am decis cu părinţii mei, cu psihologul şi cu psihiatrul că e momentul să mă internez ca să pot să îmi tratez stările depresive. Mama a trebuit să o anunţe pe diriga că urma să lipsesc o perioadă mai lungă. A sunat-o şi în primă fază a omis să îi spună adevărul: i-a spus că m-am operat de apendicită”, mărturiseşte adolescenta.
Medicii spun că depresia nu ţine cont de vârstă, statut social sau sex. Simona Pătruleasa, prezentatoarea Ştirilor Kanal D din weekend, a fost şi ea la un pas să cadă în depresie în urma cu câţiva ani, pe vremea când se chinuia să devină mamă. „Cel mai greu moment a fost atunci când o doctoriţă mi-a spus că nu voi fi niciodată mamă. Am început să plâng. Sabin (nr. soţul Simonei Pătruleasa) era lângă mine. Ca să mă consoleze şi să îmi ridice moralul mi-a spus că vom deveni părinţi, iar pentru ca asta să se întâmple era dispus chiar să adoptăm un copil”, îşi reaminteşte prezentatoarea TV.
România, în top 5 cele mai depresive ţări din Europa
Depresia reprezintă una dintre principalele cauze ale mortalităţii la nivel mondial, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Experţii din domeniul sanitar avertizează că până în anul 2020, această boală va urca pe locul doi în topul bolilor care duc la deces, după bolile cardiovasculare.
„Există două tipuri de depresie: depresia ca reacţie în urma unui episod trist din viaţa unui om şi depresia ca boală. Cea din urmă are efecte destul de grave, putând duce chiar până la suicid. Prevalenţa acestei boli este din ce în ce mai mare. Indicenţa depresiei depăşind-o pe cea a altor boli destul de grave precum este cazul diabetului. Datele statistice arată că prevalenţa depresiei atinge chiar şi 20% din populaţie, în timp ce diabetul este întâlnit în rândul a 7% din populaţie”, spune dr Florian Koleci, medic psihiatru de la Fundaţia Estuar.
Din cele 192 de ţări luate în evidenţă de OMS, România se află pe locul 62 în topul ţărilor depresive la nivel mondial, şi pe locul cinci la nivel european. Datele arată că la noi în ţară incidenţa depresiei este de 1.041 de persoane la 100.000 de locuitori.
„Am încercat să îmi rezolv singură problemele cu care mă confruntau, dar am eşuat”
Medicii spun că românii desconsideră simptomele aceastei boli de cele mai multe ori de frica diagnosticului de depresie. O mare parte dintre conaţionali ajung să ceară ajutorul unui specialist abia atunci când au avut cel puţin o tentativă de sinucidere.
Monica Saulea a cerut ajutor specializat la cinci ani de la apariţia primelor simptome, care au apărut pe vremea când era în clasa a VII-a. Le-a ignorat şi, mai mult, le-a ascuns părinţilor săi stările de anxietate cu care se confrunta. A cerut ajutor specializat abia în clasa a XI-a, după repetate episoade în care şi-a pus până şi viaţa în pericol. „Îmi era ruşine. Îmi era frică. Frică să nu îi dezamăgesc pe ai mei. Am încercat să îmi rezolv singură problemele cu care mă confruntau, dar am eşuat. Dacă ceream ajutor mai devreme sigur nu se ajungea aici”, spune Monica.
Totul a început în momentul în care s-a mutat din Bucureşti în Băneasa, de la bloc la curte, iar apogeul a fost atins în clipa în care părinţii ei au decis să divorţeze. „Depresia nu este o boală cu care te trezeşti a doua zi. Depresia, cel puţin în cazul meu, a reprezentat un cumul de trăiri negative. Eram în clasa a VII-a când ne-am mutat. A fost un şoc pentru mine. Am început să mă închid în mine, eram mereu tristă, începusem să mă îmbrac în negru, preferam să stau mai mult la mine în cameră, loc unde plângeam”, rememorează liceanca.
În clasa a VIII-a s-a apucat de fumat, a început să chiulească. „Atunci a început perioada mea de rebeliune. La un moment dat, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, nu mai ţin minte exact contextul, m-am tăiat. A fost o singură dată. În timp ce mă tăiam nu eram conştientă de ceea ce fac. Atunci mi-am dat seama că ceea ce fac nu este bine şi că este ceva în neregulă cu mine. Nu m-am dus la ai mei. Îmi era ruşine. Îmi era frică să nu îi dezamăgesc”, mărturiseşte adolescenta.
În ciuda frământărilor interioare, Monica a intrat la Liceul George Coşbuc, unul dintre cele mai de top unităţi de învăţământ din Capitală. Clasa a IX-a a reprezentat un nou hop în viaţa ei. „Eram singura dintre toţi colegii mei şi cunoscuţii mei care intrase la Coşbuc. Nu ştiam pe nimeni. A fost groaznic. Stările de depresie erau din ce în ce mai dese şi mai puternice. Apoi, în clasa a X-a totul s-a schimbat. Ajunsesem chiar să uit că trecusem prin momente dificile. În clasa a X-a am fost la mare cu prietenii, fără părinţii. Independenţă. Am fost foarte fericită”, îşi aminteşte liceanca.
Jurnalul unei depresii: „Ajunsesem la concluzia că eu nu mai vreau să mai trăiesc”
În clasa a XI-a părinţii ei au divorţat. A crezut că decizia acestora nu avea să o afecteze, având în vedere că era coştientă că ai ei vor ajunge în acest punct mai devreme sau mai târziu. Din păcate, separarea alor ei a afectat-o extrem de mult. „Într-o seară eram singură la mine în cameră şi mă uitam pe Facebook şi vedeam tot felul de ştiri negative. În acele momente, firul gândirii mele a ajuns în punctul în care ajunsesem să cred că viaţa este naşpa, eu sunt cam naşpa. Nu eram mulţumită de mine însămi, nu îmi vedeam scopul pe acest pământ şi totul s-a dus în direcţia: De ce trăiesc? Ajunsesem la concluzia că eu nu mai vreau să mai trăiesc. Acela a fost momentul când s-a declanşat perioada cea mai puternică a depresiei. M-am dus la mama şi am început să plâng. I-am spus că nu mai vreau să mai trăiesc. Mama nu înţelegea de unde până unde am ajuns la această concluzie, având în vedere că era prima dată când mă vedea în starea asta. Nu ştia ce să facă. În cele din urmă m-am liniştit”, rememorează tânără cele mai grele momente din viaţa ei.
După o săptămâna în care lucrurile păreau să revenină la normal, Monica s-a confruntat cu o nouă criză de depresie. Atunci şi-a dat seama că are nevoie de ajutorul unui specialist. În primă fază a fost la un psiholog care a ajutat-o să îşi pună ordine în gânduri. Pentru că stările de depresie nu treceau a ajuns la un psihiatru care i-a recomandat vreo două tipuri medicamente care aveau rolul să o stabilizeze din punct de vedere emoţional. „Era prin luna februarie (nr. anul curent) şi într-o seară mi-am zis ia să iau două pastile în loc de una. Mă simţeam destul de rău. Mi-am spus că o să le iau doar ca să mă simt mai bine, să mă relaxez. Îmi spuneam că aşa cum unii oameni beau un pahar de vin pentru a se relaxa eu o să iau două pastile. După două pastile am avut un black-out complet. Nu îmi mai amintesc nimic. Mi-a zis mama că vorbeam ca şi cum aş fi fost beată. După cele două pastile am mai luat încă 13 fără să îmi dau seama de ceea ce făceam. În subconştientul meu aveam gânduri sinucigaşe. În acel moment subconştientul a acţionat pentru mine. Am ajuns la terapie intensivă”, îşi reaminteşte adolescenta.
După ce a stat peste noapte internată la spital, Monica a decis că este momentul să se interneze pentru a putea benefia de un tratament adecvat stării sale sănătate. „M-am internat la Spitalul Titat pentru că am realizat că dacă urmez tratamentul acasă nu putea să fiu stăpână pe acţiunile mele. Am fost internată o săptămână şi două zile”, spune tânăra.
După această perioada a decis să le împărtăşească şi celor din jur clipele grele prin care a trecut. A publicat un articol pe site-ul Sexul vs Barza (http://www.sexulvsbarza.ro/gallery/18-ani-depresiva-si-internata) şi a vorbit despre paşii pe care i-a parcurs în procesul de vindecare. „De cele mai multe ori ne ferim să vorbim despre astfel de probleme. Eu nu am spus părinţilor, decât atunci când era un pic cam târziu. Colegii sau profesorii mei nu au bănuit niciodată că ar fi ceva în neregulă cu mine. De faţă cu ei eram mereu fericită. Pentru toţi a fost un şoc să afle că eu, fata care era mereu pusă pe şotii şi era mereu glumeaţă, era depresivă. Am ales să vorbesc public despre stările prin care am trecut în speranţa că cei care au nevoie de ajutor îl vor cere şi nu vor aştepta până e prea târziu. Nu sunt singurii, aşa cum nici eu nu am fost singura”, spune Monica Saulea.
Simona Pătruleasa: „Medicul chiar mi-a sugerat să apelez la ajutorul unui psiholog”
În timp ce Monica şi-a ascuns trăirile timp de cinci ani, Simona Pătruleasa a cerut ajutor celor din jurul ei atunci când era pe punctul de a claca. Prezentatoarea Ştirilor de weekend de la Kanal D a vorbit într-un interviu acordat gândul despre cea mai dificilă perioadă a vieţii ei: cea în care s-a chinuit să devină mamă. „Acum mai bine de trei ani, pot să spun că şi eu eram la un pas de a ajunge şi de a cădea în panta asta a depresiei. Dar, din fericire, am avut susţinere din partea familiei, dar mai ales din partea soţului, care m-a ajutat să depăşesc momentul”, mărturiseşte vedeta.
A fost la zeci de doctori care nu îi dădeau prea multe şanse să îşi vadă visul îndeplinit. „Cel mai greu moment a fost atunci când o doctoriţă mi-a spus că nu voi fi niciodată mamă. Am început să plâng. Sabin (nr. soţul Simonei Pătruleasa) era lângă mine. Ca să mă consoleze şi să îmi ridice moralul mi-a spus că vom deveni părinţi, iar pentru ca asta să se întâmple era dispus chiar să adoptăm un copil”, îşi aminteşte prezentatoarea TV.
Pentru a deveni mamă a încercat o serie de tratamente care erau agresive atât asupra corpului, dar şi asupra psihicului. În cele din urmă a apelat la ferilizarea in vitro. „Tot auzeam în jurul meu de această procedură şi am studiat şi eu pe internet să văd ce înseamnă, câte şanse am şi am găsit mai multe persoane care îşi făcuseră fertilizare in vitro aici în România. Bineînţeles că am mers la medicul care avusese rezultate foarte bune, dar la mine nu a mers. Atunci am căutat din nou persoane care au reuşit în străinătate. Am mers în Germania, la un medic foarte bun, care avea poate chiar mii de rezultate bune, dar în cazul meu nu a fost să fie. Din a patra fertilizare am reuşit să rămân însărcinată, aici în România”, spune Simona Pătruleasa.
Pentru ca procedura de fertilizare in vitro să fie una de succes, prezentatoarea Tv a trebuit să urmeze un tratament hormonal care avea un efect puternic negativ asupra psihicului, dincolo de faptul că a fost nevoită să îşi facă singură o serie de injecţii în burtă. “Am discutat cu doamna doctor pe tot parcursul tratamentului şi mi-a explicat ce presupune fiecare etapă în parte. Chiar mi-a sugerat să apelez la ajutorul unui psiholog, dar am refuzat deoarece aveam parte de susţinere din partea familiei şi mai ales a soţului meu. În cazul în care nu aş fi făcut faţă şi aş fi clacat din punct de vedere psihologic aş fi cerut ajutor specializat. Ştiu, în România foarte mulţi se feresc să recunoască că au astfel de probleme. Nu ştiu de ce. De ruşine, de teamă, nu înţeleg de ce”, a precizat vedeta.
SUA, fruntaşă la nivel mondial la capitolul depresie
Datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că riscul apariţiei primelor semne ale depresiei este mai crescut în jurul vârstei de 30-40 de ani, dar şi în jurul vârstei de 50-60 de ani. Adolescenţii sunt şi ei expuşi unui risc crescut de a se confrunta cu depresie, din cauza dereglărilor hormonale.
Statisticile de specialitate arată că, la nivel mondial, Statele Unite ale Americii sunt fruntaşe la acest capitol. În SUA incidenţa depresiei este de 1.455 de persoane la 100.000 de locuitori. Pe locul doi în acest clasament, la nivel mondial, se află locuitorii din Nepal – în această ţară incidenţa depresiei fiind de 1.424 de persoane la 100.000 de locuitori, pe locul trei se află Timorul de Est – 1.404 de persoane la 100.000 de locuitori, pe locul patru se află Bangladeşul – 1.401 de persoane la 100.000 de locuitori, iar pe locul cinci se află India – 1.400 de persoane la 100.000 de locuitori.
La polul opus se află Japonia – 531 de persoane la 100.000 de locuitori, Spania – 620 de persoane la 100.000 de locuitori, Grecia – 632 de persoane la 100.000 de locuitori, Coasta de Fildeş – 714 de persoane la 100.000 de locuitori, Portugalia – 721 de persoane la 100.000 de locuitori şi Uganda – 722 de persoane la 100.000 de locuitori.
La nivel European Belgia ocupă primul loc în topul ţărilor depresive este ocupat de Belgia – 1.244 de persoane la 100.000 de locuitori, urmată de Franţa – 1.234 de persoane la 100.000 de locuitori, Danemarca – 1.110 de persoane la 100.000 de locuitori, Luxemburg – 1.100 de persoane la 100.000 de locuitori şi România – 1.042 de persoane la 100.000 de locuitori.
Statisticile OMS arată că incidenţa depresiei este mai rar întâlnită în Spania – 621 de persoane la 100.000 de locuitori, Grecia – 632 de persoane la 100.000 de locuitori, Italia – 776 de persoane la 100.000 de locuitori, Ungaria – de persoane la 100.000 de locuitori şi Noua Zeelandă – 851 de persoane la 100.000 de locuitori.
Cum poţi convinge o persoană depresivă să ceară ajutor specializat
Pentru că depresia reprezintă un cumul de factori şi prezintă mai multe simptome, dr Florian Koleci, medic psihiatru de la Fundaţia Estuar, a oferit pentru gândul o serie de indicii cu ajutorul cărora chiar am putea să ne autodiagnosticăm. „Există o serie de întrebări cu ajutorul cărora am putea chiar să ne punem singuri diagnosticul de depresie şi anume: în ultima perioadă am simţit că ne lipseşte speranţa sau că ne-am pierdut interesul pentru unele activităţi. Adică înainte preferam să ne jucăm fotbal sau să ne uităm la filme romantice, iar în ultima perioadă am renunţat la aceste lucruri. Alte întrebări care ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce se întâmplă cu noi sunt dacă, în ultima perioadă suferim de insomnie, dacă am slăbit sau ne-am îngrăşat fără vreun motiv anume”, menţionează dr. Koleci.
Medicul spune că pentru o persoană nespecializată este foarte greu să acorde ajutor unei persoane care se confruntă cu această boală. „Dacă vrei să ajuţi o astfel de persoană trebui să ştii ce anume nu ai voie să faci. Astfel, un depresiv va avea tendinţa de a se plânge de dimineaţa până seara de problemele lui. Trebuie să evităm această capcană. Stabilim un program, de o oră pe zi, într-un anumit interval şi discutăm despre frământările lui. O mare greşeală în cazul acestor persoane este să începem să le oferim soluţii. Fiecare persoană trebuie să ajungă singură la o concluzie, deoarece în acele momente firul gândirii nu este unu logic şi riscăm să îi facem mai mult rău decât bine. Nu îi spunem niciodată unei persoane care se confruntă cu stări depresive – Da, mai termină domne cu prostiile tale şi revino-ţi în fire! – pentru că în acele momente în mintea unui depresiv este că dezamăgeşte şi nu vom facem nimic altceva decât să îi accentuăm stările de depresie”, a mai spus dr. Koleci.
Specialiştii spun că depresia afectează aproape în aceeaşi măsura pacientul şi familia acestuia. „De multe ori, familia nu ştie cum să procedeze în cazul în care are pe cineva care suferă de depresie: ignoră problema, tind să o minimalizeze, cer persoanei aflate în suferinţă ‚să se adune’, să se mobilizeze, îi impută faptul că este egoistă”, a declarat pentru gândul psihologul Andreea Enache, directorul Bellanima Medical Center. Toate acestea se datorează lipsei de psiho-educaţie la nivelul publicului larg în legatură cu problematica depresiei, dar şi absenţei serviciilor de consiliere adresate apartinaţorilor pacientului care are o tulburare psihică.
„Depresia nu e o chestie despre care să vorbeşti cu prietenii, la o ţigară, în spatele blocului. Ce le spui: Salut! Eu sunt depresivă. Dacă ar fi să dau timpul înapoi aş fi cerut ajutor alor mei încă de la primele simptome. Sigur nu ajungeam să mă internez şi să urmez tratament medicamentos pentru a mă trata de depresie”, este concluzia pe care o trage Monica Saulea.
