Vă spun, din start, că toţi cei care credeţi că povestea cu Sfârşitului Lumii a fost doar o păcăleală vă înşelaţi amarnic! Pot susţine asta fără nici cea mai mică tresărire, nu pentru că aş fi, la rândul meu, un mincinos, ci pentru faptul că mă număr printre puţinii oameni care ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat în Sâmbăta Neagră. Citiţi şi luaţi aminte…

Aşa cum, probabil, mulţi dintre dumneavoastră aţi aflat, prezicătorul american Harold Camping, în vârstă de 89 de ani, anunţase că Ziua Judecăţii va veni fix pe 21 mai, anu’ curent, printr-un teribil cutremur care va lovi Pământul, declanşând Apocapsila! Pardon, APOCALIPSA!

N-aş putea spune că am crezut sau că n-am crezut în această profeţie, dar cert e că, instinctiv, m-am pregătit pentru orice eventualitate. Încă de vineri dimineaţă, am mers de m-am tuns, mi-am aşezat, în ordine, pe pat, hainele cele mai bune, am scos ultima pungă cu oase din frigider şi am făcut o tocăniţă, am luat şi un pet de bere, pe datorie, de la magazin, am aprins lumânările în cameră şi, în sfârşit, am făcut lucrul pe care de ani şi ani visam să-l fac…

Mi-am aprins o ţigară, am pus mâna pe telefon, am căutat în agendă “cel-mai-urât-număr-din-lume” – al tipului care mă sună constant din partea băncii, să-mi amintească că “iar aţi întârziat cu rata, domnu’ Şanca!”. Mi-am ticluit un mic scenariu în cap, am tras din ţigară şi am apăsat “call”.

–   Alo, da?

–   … alo?… Banca Grecească?

–   Da, cu cine doriţi?

–   Daniel Şanca mă numesc… Ştiţi ce-i mâine?

–   Rata dumneavoastră scadentă, domnu’ Şanca.

–   Greşit! Mâine-i Sfârşitu’ Lumii, boilor!! Şi mai vreau să vă rog ceva.

–   … dacă puteţi fi serios, vorbim în continuare. Dacă nu, n-avem timp de pierdut şi vă atenţionez că această convorbire este înregistrată.

–   Sunt cât se poate de serios.

–   Atunci vă ascult. Ce vroiaţi să ne rugaţi?

–   Să mă pupaţi în…

Şi-am închis, că m-a buşit râsu’!

Eram foarte bine dispus. Am făcut un duş, m-am uitat la televizor şi pe geam, m-am îmbrăcat cu hainele cele bune, am mâncat… am servit şi berea… Orele au trecut şi au tot trecut, dar fără să se întâmple nimic ieşit din comun. A doua zi, canci. Ia Sfârşitu’ de unde nu-i. Am dat drumu’ la radio, m-am uitat la televizor, am căutat pe net, nimic. Nici un cutremur, nici un tsunami, nici măcar o vijelie mai de Doamne-ajută… Am început să mă impacientez. Mă gândeam că-i ţeapă…

Chiar la asta mă gândeam, când, deodată, mă trăzneşte un somn, despre care unii ar spune că-i de la băutură, dar eu îl numesc iniţiatic. Adorm buştean şi, în vis, se face că văd un cal pământiu, care păştea pe şesu’ Bahluiului. Lângă cal, la câţiva metri, un ins ceva mai urât ca dracu’ stătea în fund pe iarbă, cu capul sprijinit în mâini. Îl întreb din priviri dacă mă pot aşeza lângă el şi-mi face, la rându-i, semn să mă aşez. Mă introduc elegant, îi spun cine sunt şi cu ce mă ocup, la care îmi răspunde că îi pare bine de cunoştinţă, dar să nu mă supăr dacă el n-o să se prezinte. Nu mi se pare corect. Insist! Insist, până se dă bătut şi-mi şopteşte că el e “Unul dintre cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei”. Momentan disponibilizat.

“Cum se poate una ca asta?”, întreb.

– … povestea-i lungă, om bun. Sunt mii de ani de când tot stăm şi aşteptăm… El (Dumnezeu, din câte am bănuit) îşi cam bate joc de noi… Cu mult timp în urmă, ne-a spus: “Voi să fiţi mereu pregătiţi. Când vă voi spune Eu, va trebui să mergeţi şi să pârjoliţi Pâmântul, ca pe o făclie!”.

– Mişto!!

– Da, atunci era… Ne-am bucurat toţi patru. Cine nu s-ar fi bucurat să rămână în istorie? Numai că secolele au tot trecut şi ni s-au lungit gâturile de atâta aşteptare. Om bun, n-am avut o zi de concediu în ăştia două mii de ani! Tot timpul a trebuit să stăm la dispoziţia Lui. N-am mai putut suporta…

– Dar sfârşitul care ar fi trebuit să vină azi tot păcăleală e?!

– … tocmai, că nu-i. Profetul vostru a calculat bine. Azi trebuia să vă aducem Sfârşitul.

– Păi şi nu…?

– Treaba-i încurcată, om bun… S-au adunat atâtea şi atâtea frustrări în ăştia două mii de ani, încât noi am decis să ne organizăm într-un sindicat. Am vrut drepturi, înţelegi? Măcar orele suplimentare de aşteptare să ne fie răsplătite. Nu mai zic de concedii şi alte chestii, cum au toţi îngerii şi arhanghelii…

– Şi?

– El s-a supărat… Azi dimineaţă, când ne-a chemat şi ne-a zis “Prefaceţi Pământul într-o pară de foc!!!”, noi am încercat să-i forţăm oleacă mâna şi I-am răspuns: “Îl vom preface, Doamne, dar vrem asta, asta şi asta”.

– Şi?

– Ne-a disponibilizat pe toţi patru.

– … şi Sfârşitu’?!

– L-a încredinţat la altcineva. Nu ştiu când o să fie… Poate astăzi, poate peste o mie de ani…”

… când m-am trezit, simţeam că-mi explodează capu’. Ţineam minte perfect ce-am vorbit şi primul impuls a fost să ies în stradă şi să ţip. Dar cui să-i spun? Cine să mă creadă?

M-am spălat pe faţă preţ de câteva minute, m-am întors apoi în bucătărie, am aruncat tocăniţa la gunoi, am stins lumânările şi-am şters masa. Am tras o cămaşă pe mine şi m-am încălţat, să ies un pic din casă, să iau aer. Când să ies, a sunat telefonul. Inima a început să-mi bată cu putere şi speram să fie acelaşi Cavaler al Apocalipsei! Dar era de la Bancă.

Mă anunţau că “să-i pup eu acum în…”