Demnitate, onoare și tradiție.

Băi băieți, astea sunt cuvinte grele. Atât de grele, încât o grămadă de compatrioți le-au lăsat pe marginea drumurilor europene, printre munți de peturi și cutii goale de suc cu bulbuci. Nu este și cazul unui domn de prin Iași, pe nume Gigi, care s-a gândit că n-ar fi rău să-și pună pe blazon respectivele ziceri.

Ne-am gândit ce ne-am gândit, împreună cu o gașcă de vreo zece persoane, atât ieșeni cât și vreo câțiva capitaliști venetici, și am zis să punem la încercare deviza de mai la deal.

Zis și făcut, ne-am urcat în calești, care în cea personală, care în cea de la firmă și am dat bice(p)și spre castelul cu pricina. Vreo doi, puși pe băutură, au venit cu taxiul. Nu că ar fi ceva rău în asta, chiar ne facem un titlu de glorie din a respecta tradiția. Mai ales dacă are un buchet înmiresmat, un gust prietenos și o culoare care să te îndemne la vise cu bulină roșie.

Prin urmare, pe înserat, la vreme de sărbătoare valentină, am descălecat în localul cu pricina. Nu prea ne dăm noi în vânt după festivități de import dar am zis ca, dacă tot avem sponsor pentru rubrică, hai să-l punem la treabă. Și, evident, la cheltuială.

Scorurile de la poalele Cetățui  sunt puțin mai domestice decât pe Valea Loirei totuși la Cavalerul Medieval nu orice iobag își permite să-și lege mârțoagă așa, fedeleș, la poarta de sub creneluri.

Acu’, nu mă întrebați de ce le spunea la ăia „iobagi”. Că n-o să vă spun, spre disperarea unora care ne citesc cu lupa, în speranța că vom da drumul la ceva buruienos.

A fost odată, ca niciodată…

…că, de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Măi frate, dacă o iau așa, cred că vă piere pofta de mâncare. Sau, Doamne ferește, de sex. Așa că o să rămânem mai în cotidian, spre dezamăgirea unor menestreli care au chef să întindă pelteaua cu cântece de-alea, cavalerești.

Spuneam mai sus că am fost la Cavalerul Medieval. Și n-am mințit – am mâncat, am băut, am jucat, ne-am pudrat nasurile…. Prin urmare, avem ce povesti.

Deci, dați-vă pe lângă șemineu, sloboziți câinii, trimiteți bufonul la culcare iar pe soacră băgați-o în cușca din turn. Știți voi, acolo unde tata socru a visat dintotdeauna să o ducă, dar n-a avut sabia destul de ascuțită. Că, vorba voinicului, mărimea nu contează prea mult, important e cât de măiestru ești cu ea.

Ca pe vremea regelui. A regelui Cioabă!

Aș începe cu exteriorul, care, mă credeți sau nu, chiar seamănă cu un castel.

De afară, lucrurile arată destul de interesant – creneluri, loc de tras caleașca, o firmă luminoasă ca pe vremea regelui Cioabă, ferestre în stil gotic și multe alte chestii nu foarte utile, dar ochioase. Partea bună a lucrurilor este că nimeni nu aruncă nimic de pe metereze, așa cum se proceda pe vremuri, când aveai oaspeți de-ăia nesimțiți. Știți genul, care nu sună înainte de a veni să-ți halească claponul din oală…

Revenind la castel, după ce intri, te iau în primire niște inși care te verifică la hrisoave. Adică dacă ai sau nu rezervare. La noi a fost musai, pentru că o grămadă de lume s-a găsit să țină la sărbătoarea asta de import, Valentinul.

În timp ce sponsorul rubricii lămurea o mică problemă la recepție, legată de câte persoane vor ședea în jurul mesei, am profitat ca să arunc o privire la parterul stabilimentului.

Borș de fasole în leasing

Sala este generoasă, poate adăposti vreo optzeci de oameni, cu tacâmurile de rigoare. Sau, dacă le-o da vreodată prin gând, vreo treizeci de oameni cu caii din dotare.

Daca îți ridici privirea, vezi cum te spionează lumea de la balcon. Adevărul e că puțin rezistă tentației de a privi în farfuria mesenilor de la parter. Să nu-mi spuneți acum că ați face altfel, că o să vă crească nasul mare!

Am profitat și noi de ocazie că, na, oameni suntem. Și am observat că doamnele se uită în meniuri la poze iar domnii le scanează, strategic, pe cele cu prețuri.

Acum, hai din nou la parter, care arată cam cum își imaginează patronul că ar fi o sală a tronului. Adică mese pe margini, pentru boierii mai mititei și o masă mare în capăt, străjuită de trei armuri cu săbiile pregătite. Pentru vodă și cei dintâi lingăi, probabil. Totul, sub șase geamuri gotice, cu imitație de vitralii. De la distanța la care eram nu ne-am dat seama dacă alea sunt vitralii sau doar imitații dar, dacă ne gândim la lumânările cu baterii de pe mese, am pune pariu că sticla de pe geamuri este doar pictată pe ici, pe colo.

După ce am aruncat o privire de ansamblu asupra parterului, am zis că n-ar fi rău să urcăm la etaj. Mai ales că, între timp, primiserăm verde – eram în cărți. Adică puteam merge la masă. Sponsorul nostru era încă încruntat, chestie curioasă, că pe afară era încă Sfântul Valentin. Misterul s-a lămurit peste vreo jumătate de oră, când ne-a povestit că, o seară înainte, cavalerii medievali îi ceruseră să plătească un avans. Faza ne-a lăsat pe toți cu gura căscată așa, cam ca la vizita unei săli de tortură. Acum, spuneți și voi, nu sună ca și cum ți-ai lua o porție de borș de fasole în leasing?!

Să vedem pentru ce am venit

Cu leasing sau fără, ne-am așezat la masă. Chelnerul nostru, un tiz al ultimului rege al României, a venit îmbrăcat ca pe vremea pe când în Europa occidentală Închiziția se spetea din greu să ardă lumea pe rug. În acel moment, am remarcat că aproape tot personalul purta veșminte mai mult sau mai puțin de epocă. Spun „mai mult sau mai puțin” pentru că o domnișoară – drăguță, de altfel – era costumată cam ca o subretă. Nu îi stătea rău, mai ales că avea dotări destul de generoase de la Mama Natură. Numai că era din alt film, nu unul cu cavaleri medievali…

Domnișoara a ieșit duios din cadru așa că noi, domnii, ne-am concentrat privirile pe meniuri. Și, pentru că aveam sponsor, ne-am uitat și noi tot în ceasloavele cu poze, că nu ne interesa cât costă ce e pe acolo.

Cu ocazia asta, am remarcat o asemănare destul de aproximativă între Mușchiul Împărătesc din meniu și chestiile pe care mi le-a adus tizul regelui. Nu erau rele la gust… dar nu semănau cu haleul din poze.

Celelalte feluri, cu denumiri care mai de care mai placute gândului de voinic, erau mult mai fidele descrierii din meniu. Dacă sunteți în pană de inspirație în dicuția cu doamna sau domnișoara din dotare, se cuvine să menționez că mesenilor li s-au adus niște porții de Pieptul Lăptăresei, Butoaiele Pivnicerului sau Sirena Bărboasă. Bine, la ultima nu sunt sută la sută sigur că era chiar așa, pentru că tocmai trecusem printr-un șoc… hai să-i spunem cultural. La toaletă.

Lupii din Familia Adams

Vine o vreme în viața oricărui om, cavaler sau nu, când trebuie să meargă să-și ajusteze armura, să pieptene panașul de la coif, mă rog, chestii-socoteli. Și, cum nevoia nu te lasă uneori să mai stai prea mult la povești, am purces, firesc și cu o anume viteză, spre locul în care și regele intră singur. Adică la budă.

Ei, stimați ascultători, viața îți rezervă multe surprize.

Spre exemplu, cei care intră la toaleta Cavalerului Medieval au parte de dotări cum găsești prin locuri cu mofturi grele. Infraroșii peste tot, curățenie de farmacie și culori ale mobilierului alese cu gust. Pe când stăteam așa, relaxat și constatam cele de mai sus, brusc a început să urle un lup prin apropiere. După care a început o muzică de orgă așa, cam ca în filmul ăla cu Familia Adams. Interesant, mi-am spus, dar am păstrat tăcerea ca să văd reacțiile celorlalți meseni. Unii au auzit lupul iar alții au auzit doar orga. Nu mă întrebați de ce, sunt lucruri care transced puterea noastră de înțelegere. Ce m-a mirat într-o oarecare măsură a fost unul din cei cu care am împărțit masa – omul n-a auzit nimic. Am stat noi și ne-am gândit care să fie motivul. Mai târziu, când am aruncat o privire pe nota de plată, așa, ca să vedem ce și cum, misterul s-a rezolvat – voinicul dăduse peste cap vreo zece pahare de Finlandia. Pentru cei care nu obișnuiesc să bea alcool – dacă or fi și de-aștia printre cititorii noștri – trebuie să precizăm că asta e o vodcă pe care unii o consideră chiar bună. Nu e și cazul meu.

Mi-aș trimite un prieten la Cavalerul Medieval?

Sincer să fiu, sunt șanse să recomand acest loc. Și asta nu numai pentru că patronul e un tip simpatic, care chiar a încercat să facă ceva pe acolo. Numai că nu i-au ieșit chiar toate.

Dacă treci peste aspectele oarecum chicioase pe care le-am enumerat mai sus, din care acela cu lumânările de cauciuc ține loc de frunte, locul e ok. Curat, dotat cu ce trebuie, servire în parametri, loc de dans, loc berechet pentru nunți, botezuri sau alte evenimente de grup. Faptul că primul dintre cavalerii medievali a mai fost prin țări străine, mai ales peste Ocean, se vede și din felul în care organizează diverse spectacole pentru banchete și alte adunări, cu oameni îmbrăcați ca pe vremuri, cu săbii, sulițe și arcuri. Ultimele accesorii sunt atârnate pe pereți, din loc în loc, de aceea bănuiesc că n-au nicio legătură cu domnul acela, pe nume Marcu.

Grupul cu care am fost la Cavalerul Medieval a tras o petrecere pe cinste și niciunul din ospătari n-a strâmbat din nas că am plecat doar după ce s-au pus scaunele pe toate celelalte mese. Bine, la nota de plată pe care am lăsat-o, cred ca ar fi trebuit să ne dea și câte un cal, cu care să plecăm acasă.

Deci, daca vrei un loc cu petreceri tematice, relativ discret, unde să cheltui bani de protocol din fonduri europene, unde să fie curat și să mănânci binișor, mergi la Cavalerul Medieval. Dacă ai și un sponsor, nu mai sta pe gânduri. Mai ales că au și un angajat de un metru, pe post de bufon, un băiat tare amabil și care stă la poze. Nu-l mângâiați însă pe cap, ca pe cei mici, pentru că are naturelul simțitor.

Nota generală – 7,29. Cu posibilități de mărire, dacă ospătarii vor purta ecuson, dacă fața de masă pe care am găsit-o ruptă va fi schimbată și dacă  muzica nu va zdrăngăni prea tare. Cauționăm această ultimă observație cu ziua în care s-a întâmplat să ajungem pe acolo, recte sfântul de import. Dar nu putem face rabat în cazul lupilor de la budă, care au dat frisoane unor meseni în momente destul de delicate. Și un ultim aspect, important pentru cei care vin cu mașina – după ora zece seara, domnul care are grijă de parcare se retrage la depou, fără să te anunțe nimeni că ți-a rămas caleașca nepăzită. De ce, doar el și șeful lui o știu…

Nu ne legăm acum de terasa de pe acoperiș, pentru că n-am fost acolo. Deci, din spirit cavaleresc, n-are rost să evaluăm ceea ce n-am văzut. Să nu uit! Pe niciunul dintre noi nu-l cheamă Valentin sau Valentina…

Pentru sesizări, ponturi și reclamații,

Note:

Tarife/prețuri: 5

Mâncare/băuturi: 8

Servire: 8

Curățenie: 9

Ambianță: 7

Muzică: 7

Parcare: 7