De câte ori ați auzit până acum vorba „Ca la noi la nimeni!”?
Evident, exclamația cu pricina se referă, în cele mai multe cazuri, la tot felul de chestii care ne ridică părul pe ceafă. Și nu de bucurie, ci din alte motive.
În iureșul acesta al mirării colective uităm, de cele mai multe ori, că avem și noi destule lucruri cu care putem să stăm în față. Din păcate, politicienii, guvernanții și alți șmecheri care uită că sunt doar vremelnic pe niște jilțuri nemeritate fac tot posibilul să vedem doar jumătatea goală a paharului.
Unul din locurile cu care Iașul se poate mândri este chiar în buricul târgului. Chiar lângă statuia lui Cuza din Piața Unirii. Fac vorbire aici despre Hotelul Traian, un monument veritabil, de pe vremea când lucrurile erau făcute nu numai să dureze ci să și arate bine.
Dar nu despre eleganța arhitectonică a respectivului obiectiv vrem noi să vă vorbim acum ci despre restaurantul din stabiliment. Citiți mai jos și apoi dați-vă cu părerea dacă merită să-i fiți sau nu clienți.
Puțină istorie
Câți dintre voi știați că Hotelul Traian este ridicat după planurile celebrului arhitect francez Gustave Eiffel? Ok, bun, hai că vreo câțiva știți asta. Dar că, pe timpul primului război mondial, în acest hotel a funcționat Guvernul României? Bun, hai ca poate unii dintre voi o știați și pe asta. Dar hai că vă spunem și o chestie pe care nu prea multă lume o știe –prin 1934, în camerele hotelului din titlu a fost cazată Greta Garbo. Care cică ar fi apreciat foarte mult bucatele românești. Și mai ales vinurile. Legenda spune că diva cu pricina aprecia atât de mult haleul și băuturica noastră încât ajungea în cameră la ore foarte tinere și cam torpilată. Apoi, gurile rele mai spun și că aprecia foarte tare compania anumitor juni cu buletin de Iași dar… cine suntem noi să o judecăm? În fond, ce-i frumos și bun și lui Dumnezeu îi place. De ce nu i-ar fi plăcut și lu’ madam Garbo?!
Fiindcă am ajuns aici, vă propun să intrăm în restaurant ca să vedem dacă legenda hollywoodiană ar mai fi satisfăcută în cazul unei vizite la Traian în anno domini 2011.
Primele impresii, în parametri
Șefii de la Traian se laudă, pe situl stabilimentului, că au făcut un face-lift de vreo cateva milioane de euroi. Asta, cu vreo cinci ani în urmă. Ce-i drept, îmi amintesc că, înainte de momentul cu pricina, mai vedeai o mochetă roasă, un colț de masă cam prea lustruit de trecerea timpului și, nu în ultimul rând, niște dotări la budă cam de pe vremea Gretei Garbo.
Zilele trecute, alături de vreo câțiva amici, am zis că n-ar fi rău să vedem cu ochiul personal dacă schimbările clamate pe situl de internet sunt reale sau doar propagandă. Adică, mai pe înțelesul tuturor, dacă e pe bune sau e doar o vrăjeală chioară, așa cum am văzut prin alte locuri care se vor cu ștaif.
Ei bine, primele impresii au fost în parametri. Adică, chiar de la intrarea în restaurant ești primit cum se cuvine, de un domn care te conduce după cum ți-e felul, fumător sau ne. Am ales să mergem la fumători, pentru că încă n-am scăpat de acest viciu mic burghez.
Domnul cu pricina ne-a condus la masă, în salonul din capăt unde, spre surprinderea noastră, care nu mai fuseserăm de vreo șase ani prin crâșmă, chiar era ok. Adică am găsit curățenie, ceva stil și chiar o umbră de eleganță. Impresia a durat până la trecerea primului tramvai, pentru că zăngănitul ferestrelor ne-a făcut să ne gândim, cu mai puțină detașare decât am fi vrut, la știrea privind cutremurele din Japonia.
Bani cheltuiți cu cap
Bun. Am hotărât, de comun acord cu amicii care mă însoțeau, că locul chiar a fost amenajat draguț. Chiar la nivel de patru stele, ceea ce ne-a bucurat. Am mai dat, în peregrinările noastre prin târg, peste crâșme la care patronii aveau pretenția unui număr de stele egal cu cel de la Traian. Numai că ăia nu le meritau. Dacă ne citiți rubrica, știți despre ce vorbesc. Dacă o citiți acum pentru prima dată, luați arhiva la învârtit, vă va scuti de mulți nervi. Și de parale cheltuite aiurea, pe la diverși țepari.
Ei bine, din câte am observat și din ce ne-a fost dat să vedem și pe la toaletă, când a venit momentul pudrării nasului, Restaurantul Traian chiar își merită stelele. N-o să intru în detalii tehnice, că iar pălește hepistaxisul pe cineva, știți voi cine. Dar trebuie să precizez că dotările de la budă sunt la înălțimea pretențiilor afișate la intrare. Practic vorbind, și Selectul e de patru stele însă la Traian chestiile au și ceva stil. Nu chiar ca pe vremea lui Eiffel dar, oricum, se vede că oamenii care au bagat bani în restaurare au știut pe ce să-i cheltuie.
„Ok, gata, am priceput”, veți spune, „e bine și frumos dar cum stăm cu haleul și cu chelnerii?”
Dacă v-a trecut prin cap întrebarea de mai sus, înseamnă că ați fost în gând cu mine și cu gașca cu care am fost la Traian.
Prin urmare, am început să răsfoim meniurile aduse de ospătar. Iarăși, trebuie să precizez că m-a impresionat în mod plăcut calitatea listei de bucate. Și nu mă refer la bucatele în sine, pe care urma să le degustăm peste ceva timp, ci la calitatea propriuzisă a meniului. Da, bre, elegant! N-am ce să cârcotesc, chiar mi-a plăcut! Când răsfoiești catalogul acela cu felurile de mâncare chiar te stimți așa, mai… cum să spun? Mai domn. Mai aproape de lumea de odinioară, când erai respectat pentru că erai client și nu pentru că tată-tău e nu știu ce șmecher prin Guvern sau că ai furat de ai rupt și acum te numești investitor stragegic. Sau senator. Sau deputat. Sau primar. Sau… în fine, ați prins ideea.
România și monarhia
În timp ce ascultam muzica ambientală, ceva coveruri instrumentale foare cunoscute și parcă și ceva „big band” clasic, chelnerul a venit de vreo câteva ori și s-a ocupat de cele pentru care urma să plătim. Adică să mai toarne într-un pahar, să mai schimbe o scrumieră, mă rog, chestii de-astea normale. Dar pe care nu le prea vezi prin vreo câteva alte crâșme pe care le-am mai trecut în revistă pe aici, deși plătești pentru asta.
După ceva vreme, în care căzuserăm deja de acord, în discuțiile cu amicii, că monarhia ar fi fost singura soluție pentru ieșirea României din rahat (și încă mai este), a venit și mâncarea.
În ceea ce mă privește, menționez că am fost mulțumit de prestația bucătarului. Mușchiul de vită a fost în parametri și, chiar dacă băiatul care ne-a servit la masă nu m-a întrebat cum îl vreau, l-a nimerit la fix. Ceilalți meseni au fost și ei încântați de calitatea mâncării. Doar unul, mai cârcotaș, a remarcat o chestiune căreia nu-i prea dădusem importanță dar care face, uneori, diferența – porțiile erau foarte mici. Bune, gustoase dar… minuscule.
Acum, ce să vă spun, știți părerea mea despre mâncare, că v-am spus-o de multe ori în rubrica noastră – decât să-mi fac mațul rangă cu nu știu ce chestie zvârlită dintr-o oală sau tigaie, prefer ceva mai puțin dar de calitate. Dar, mă rog, cine sunt eu să impun tuturor același punct de vedere?!
Nod în papură. Sau… poate că nu!
Hai să mai vorbim și despre cele nasoale, câ sunt vreo câteva. Și nu neapărat pentru că le-am căutat cu lumânarea, ci pentru că te lovesc când ți-e lumea mai dragă. În fond, atunci când plătești o notă de plată de patru stele, te și aștepți să le și găsești acolo, nu?
După cum vă puteați imagina, Restaurantul Traian, oricât de mulți bani ar fi băgat patronii în el și oricât de ctitorie de Eiffel ar fi el, tot în România se află. Așa că unele metehne se perpetuează.
De exemplu, nu găsești prosoape de pus pe genunchi. Chestie cam obligatorie la un stabiliment de patru stele. Pe bune, scrie la lege! Să vă repet cât de utile sunt? Dacă n-ați folosit niciodată, înseamnă că sunteți chirurgi. Sau lucrați la Brigada Mobilă, secția Dezamorsări. Sau, poate că sunteți, pur și simplu, nesimțiți. Cum îmi permit să vă spun așa, pe șleau, că sunteți nesimțiți? Păi, adică nu simțiți nevoia unui prosop de pus pe genunchi, când mâncați. Dar… ia stai puțin – voi la ce v-ați gândit?!
Revenind la bile negre, e una destul de serioasă – nu prea ai unde să-ți parchezi mașina. Culmea, deși este spațiu destul de mare în fața intrării în restaurant. Probabil că vin pe acolo tot felul de indivizi care își vrăjesc cucoanele pe băncile din Paița Unirii. Și spun asta pentru că, din cele zece-cinșpe mașini din cauza cărora a trebuit să mi-o las pe a mea la mama naibii, doar una era înmatriculată în alt județ. Dar nici de aia nu sunt sigur, poate că era luată în leasing și încă avea numărul de București. Bine, o să spuneți că poate erau ale celorlalți clienți din restaurant. Nasol, aveți ghinion – nu eram decât șase oameni în restaurant, dintre care patru cărați cu mașina subsemnatului. Apoi, dacă spuneți că sunt mașinile angajaților… mai bine tăceți, că dăm în altele, mult mai nasoale pentru Traian. Deci, haideți s-o lăsăm așa.
Un alt minus este că nu am fost întrebat cum vreau mâncarea. Dacă vi se pare un moft, vă sfătuiesc pe voi să mâncați un cotlet uscat dacă vă place unul mai în sânge sau unul în sânge daca vă place mai pătruns. Și mai și plătiți pentru asta!
Mă opresc aici la capitolul observații negative pentru că n-are rost să mă mai leg și de altele. Atunci chiar ați spune că sunt cârcotaș.
Mi-aș trimite un prieten la Traian?
Da, sunt destul de sigur că aș face-o. Restaurantul chiar e ok, mi-a plăcut. Cu observațiile aferente ultimului paragraf și anume cele legate de parcare mică și ocupată, prosoape inexistente și gusturi culinare ignorate. Dacă puteți trece peste acetstea, atunci n-aveți de ce să vă plângeți după o vizită la Traian.
Poate totuși la capitolul parale. Că locul e cam scump. Ca să vă faceți o idee, cam dublu de scump față de Pinocchio. Deci, prețuri de „upper middle class”, ca să zic așa. Dar, mă rog, la noblesse oblige, nu?
Așa, ca un rezumat, în câteva cuvinte, Restaurantul Traian înseamnă mâncare bună, ambianță plăcută, muzică adecvată locului, toaletă foarte curată și bine dotată și servire în parametri. Nu ireproșabilă, pentru că ospătarul care ne-a servit a fost oarecum impersonal, dar în parametri. Avea o față de parcă se gândea că-i naște nevasta și el e la muncă. Ne-am fi așteptat măcar la un zâmbet dar… știu și eu? Poate că omul ține post.
Nota generală pentru Traian – 8,57.
Din nou, un punctaj foarte bun pentru un restaurant ieșean. Ceea ce înseamnă, v-ați prins, că vom reveni. Poate atunci vom putea să dăm și un nume de ospătar de la Traian. Dacă nu știți de ce menționăm noi aici numele ospătarilor… înseamnă că nu sunteți cititori fideli!
Ok, hai, să nu vă mai fierb, poate că n-aveți timp să citiți acum și alte episoade din arhivă. Să știți că e de bine când dăm aici numele de ospătari – înseamnă că ne-au impresionat în mod plăcut și acesta este un alt fel de a le mulțumi. Că oricum le lăsăm zeciuiala de rigoare!
Pentru conformitate,
Mogulu’