Călătoreşte între lumea reală şi lumea spiritelor, răspunde de relaţia cu sufletele celor morţi, duce tratative cu spiritele naturii, vorbeşte cu animalele şi cu plantele, vindecă bolile fizice şi mentale, exorcizează, prezice viitorul, este judecător şi om politic sacralizat. Cam aceasta ar fi, pe scurt, definiţia celui mai “exotic” personaj pe care l-am întâlnit în Iaşi, oraşul la marginea căruia îşi duce viaţa, într-un anonimat desăvârşit, Teofil Pârâianu, ultimul şaman al României…

Cine e şi cum a venit pe lume Teofil Pârâianu

Într-un reportaj al publicaţiei “Le croix”, din 18 septembrie 1997, dedicat celor mai cunoscuţi şamani din Europa răsăriteană, aflăm de la jurnaliştii francezi că Teofil Pârâianu a văzut lumina zilei în 1928, în satul Focuri, judeţul Iaşi, fiind ultimul născut într-o familie cu cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Tatăl lui Teofil, Gheorghe Pârâianu, s-a călugărit la puţin timp după naşterea sa, din motive necunoscute până astăzi, iar mama, Didina Arghenie pe numele de fată, s-a recăsătorit doi ani mai târziu, lăsându-l pe Teofil în grija bunicilor, alături de  sora sa mai mare, Aneta.

Cu două săptămâni înainte de împlinirea vârstei de 7 ani, Teofil avea să treacă printr-o încercare care îi va marca, pentru totdeauna, destinul. Aflat cu sora sa la marginea unei păduri, în căutare de hribi şi ghebe, cei doi fraţi au fost surprinşi de o furtună puternică şi loviţi de fulger. Au fost găsiţi de săteni abia la două zile de la tragedie, dar doar Teofil mai trăia, deşi în stare de inconştienţă. Timp de mai bine de trei săptămâni, a fost ţinut în viaţă doar cu rugăciuni şi descântece. Medicii chemaţi nu i-au dat nici o şansă de supravieţuire, în condiţiile în care pielea îi era arsă pe aproape întreg corpul. În ziua când şi-a revenit din comă, bătrânii satului i-au povestit că deasupra capului său s-a rotit, minute în şir, un şoim cu aripi neobişnuit de lungi. Timp de mai bine de un an, Teofil s-a readaptat cu greu vieţii obişnuite, având mari probleme locomotorii, pierderi de memorie şi, cel mai grav, rămânând orb în urma accidentului. Ulterior, însă, tragedia suferită s-a dovedit o încercare menită să-l iniţieze într-o viaţă plină de har. Despre fragmente din viaţa sa, despre lucruri trecute, prezente şi viitoare, aflaţi citind interviul de mai jos.

„Nimic nu e întâmplător”

Interviu luat pe data de 4 februarie 2011, într-o garsonieră modestă din marginea cartierului Galata, la lumina purificatoare a unei lumânări de botez.

–          Domnule Teofil, aţi avut o viaţă cât o poveste de roman. Cum priviţi acum, la cei 83 de ani pe care îi număraţi, toate câte vi s-au întâmplat?

–          … acum ştiu că nimic nu a fost întâmplător. Acum am înţelepciunea şi capacitatea să le pot pune cap la cap şi să înţeleg chiar şi tâlcul momentelor cărora nu le-am dat importanţă.

–          Aţi ales să trăiţi departe de ochii lumii, într-un anonimat paradoxal, aş putea spune, în condiţiile în care vă calcă pragul mulţi dintre mai-marii zilelor noastre.

–          Poate sună paradoxal, dar ei sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor.

–          Ce înseamnă un şaman?

–          Un intermediar între lumea văzută şi cele nevăzute omului obişnuit.

–          Faptul că sunteţi orb din copilărie v-a deschis o uşă către “cele nevăzute”?

–          Asta cu orbirea e o gogoaşă pe care am vândut-o ziariştilor francezi. Dădea mai bine pentru ei să fiu orb în reportaj.

–          Dar fulgerul?

–          Fulgerul a fost, însă nu m-a lovit pe mine, ci pe un verişor de-al mamei. Pe care nici nu l-am cunoscut vreodată, de fapt. Dar ştiţi cum e presa, gândeşte în clişee… fulgerul, orbirea, sora mai mare etc..

–          Dar sunteţi un şaman?!

–          Evident. Ce altceva aş putea să fiu?

–          Şi consumaţi plante cu efect halucinogen, cum fac şamanii?

–          Sigur că da, însă nu văd care ar fi ineditul. Acum sunt pe toate drumurile.

–          … nu ştiu ce să spun, am devenit puţin neîncrezător.

–          Nici o tragedie. Neîncrederea e singurul baston pecare te poţi sprijini, în lumea atât de tulbure a şamanismului. Nici nu ţi-aş fi pretins să accepţi totul pe nemestecate.

–          Deci sunteţi considerat o persoană cu puteri… mult peste posibilităţile omeneşti.

–          Categoric.

–          Atunci îmi puteţi spune cum va arăta România peste cinci ani, de exemplu?

–          … mă mai prefac că mă uit în globul de sticlă, sau spun direct?

–          Vă rog, cât mai direct.

„Vine sfârşitul lumii!”

–          În primul rând, trebuie să te anunţ că peste un an va fi sfârşitul lumii.

–          …?

–          Nu te strâmba, aşa e. Norocul nostru va veni însă de la un adolescent din Massachuttes, SUA, care, împreună cu o expertă în astrofizică nucleară de origine mexicană – şi incredibil de frumoasă, pe deasupra – ne va salva.

–          Filme…

–          Nu, realitatea! Vom trece, spuneam, şi peste acest sfârşit al lumii, dar vom nimeri într-o nouă criză mondială.

–          Alta?

–          Da. Dar ne va prinde bine, pentru că vom deveni şi mai economi.

–          … şi România?

–          Să mă gândesc… Din România, oamenii vor continua să plece, până nu vor mai rămâne aici decât proştii, ologii şi prezicătorii.

–          Ne  vom scufunda…

–          Noi, care rămânem, ne vom îmbogăţi.

–          Şi preşedinte?

–          Va fi Raed Arafat.

–          Premier?

–          Tot Boc. Dacă e criză, tot Boc.

–          La Iaşi cine va fi?

–          Simirad la Primărie şi Oajdea la Consiliul Judeţean. O echipă terbilă, Iaşul va înflori.

–          Poveşti…

–          Nu, realitatea!

– va urma –