Când spui ”cercetător științific”, vezi în fața ochilor un tip în halat alb, cu o mască de oxigen pe față, niște mănuși de cauciuc lungi până la coate și un laborator plin de tot felul de chestii ciudate, care seamănă izbitor de bine cu instrumentele de tortură din Evul Mediu întunecat. În funcție de scenariu, ceva face explozie, masca se sparge, iar tipul în halat se asfixiază cu gazele otrăvitoare sau se umple de bubele provocate de virusul ce tocmai i-a scăpat din eprubetă și moare în chinuri, zvârcolindu-se pe gresia laboratorului. În varianta B, se aude un ”Evrika!” înfundat scos prin mască de tipul în halat alb, iar în scena următoare îl vedem primind o medalie și un teanc de bancnote din partea Comitetului Nobel.

Dacă așa ceva v-ați imaginat, înseamnă că ați văzut prea multe filme americane și ar fi timpul să mergeți la teatru. Pentru că diferența între ce ar trebui să fie și ce este cercetarea științifică ieșeană este cam aceeași cu diferența dintre realismul scenelor din film și măștile actorilor. Adică, enormă! Ceea ce vă prezentăm mai jos s-ar putea numi șvaițerul cercetării științifice ieșene.

Două feluri de cercetare

În principiul, cercetarea poate fi de două feluri: practică și fundamentală. Aia fundamentală înseamnă să cauți, de exemplu, modalități de a amesteca uleiul cu apa. De ce ai face-o? Io-te de-aia, tocmai pentru că nu se pot amesteca. Iar dacă găsești o cale, publici rezultatele într-o revistă de specialitate și te duci să-ți bei liniștit votca. Ce ai descoperit nu folosește la absolut nimic, dar cândva, undeva, cineva poate eventual ipotetic va găsi cumva și vreo aplicabilitate concretă. Cercetarea practică înseamnă să inventezi o bombă de 10 ori mai puternică decât orice există pe lume și de 10 ori mai ieftină. Ăsteia îi găsești aplicabilitate practică imediat și cu rezultate vizibile. Descoperirea legii gravitației de către Newton este un exemplu de cercetare fundamentală. Cea a puterii aburului, de cercetare practică. Clar, nu?

Comuniștii chiar făceau cercetare

Ei, până în 1989, tot ce însemna cercetare în Iași era practic. Ceaușescu n-avea bani de tocat pe vise. La SCPP Podu Iloaiei se inventau noi soiuri de pomi fructiferi. ICM ”Petru Poni” făcea noi rețete de polimeri pentru producția de cauciuc artificial sau adezivi a industriei chimice. ICB căuta metode de a convinge fungii și bacteriile să nu omoare puieții creați la Podu Iloaiei. ș.a.m.d.

După Revoluție, cercetare, ioc!

După 1990, a urmat o lungă perioadă neagră în care n-au fost bani de cercetare de niciun fel. Unele institute s-au desființat, altele au agonizat, făcându-se mai mult că cercetează ceva. Din lipsă de bani pentru dotări și reactivi, cercetătorii studiau pur teoretic și încercau să-și imagineze cam ce-ar ieși dacă ar amesteca aia cu aialaltă. Iar votca putea fi utilă în acest proces de cercetare fundamentală.

Au venit banii europeni

Totul s-a schimbat în 2008-2009, când au început să vină banii europeni. Sub formule gen ”augmentarea capitalului” sau ”sporirea competitivității” se ascundeau milioane de euro care abia așteptau să fie cheltuiți. Erau anii în care Uniunea Europeană visa să depășească SUA la capitolul inovație tehnologică și se arunca cu bani în toate părțile, în ideea că ceva folositor tot va ieși. Așa că tot Iașul a început să cerceteze. Iar cercetarea a luat-o pe două căi.

Dotări de zeci de milioane de euro

Prima cale a fost dotarea cu echipamente științifice. Nu poți face cercetare fără o bază materială solidă, nu? ”Petru Poni” și-a creat așa-numitul IntelCentru, cu tot felul de aparate în el, de zici că este navetă spațială sau măcar laboratorul lui Frankenstein la pătrat. USAMV și-a făcut niște sere la fosta stațiune didactică ”V. Adamachi” din Copou de stă mâța-n coadă. IRO și-a lansat propriul Centru de Cercetare fundamentală și dezvoltare experimentală. Etc. La fiecare astfel de proiect s-au cheltuit cel puțin 10 milioane de euro. Am vrea să spunem că și cu folos, dar nu putem. N-am văzut încă niciun elixir magic marca ”P. Poni” și nici vreun soi nou de vinete, marca ”V. Adamachi”. Dar nu disperăm. Dotările abia s-au făcut, așa că rezultatele urmează să apară.

Moda doctoratelor

A doua direcție pe care a adoptat-o cercetarea ieșeană a fost cea fundamentală, în speță cercetarea doctorală și postdoctorală. În principiu, ca să primești titlul de doctor într-o știință, trebuie să vii cu ceva nou în știința respectivă. Descoperi care este cauza apariției supernovelor, devii doctor în astronomie. Afli câți atomi de calciu pierde zilnic o femeie la menopauză dacă a suferit de pojar în copilărie față de una care a avut vărsat de vânt, devii doctor în medicină. Grație studiilor tale, gerontologii vor ști ce schemă de tratament să aplice, în funcție de antecedentele pacientei. Mda, vezi să nu! La noi a devenit o modă să se finanțeze doctorate pentru cine vrea să stea acasă pe leafa medie pe economie. Ai masterul luat? Aplici la o bursă doctorală și stai acasă, ca să cercetezi în liniște tema aleasă. Universitatea ”A.I. Cuza” te plătește lunar cu 1.600 de lei. UMF, cu 1.800 de lei. Totul este să-ți dai doctoratul. Iar la ce teme am găsit pe net că se susțin, mai că ajunge să ai liceul terminat, ca să le faci. Pe urmă, te mai lipești de o bursă, pentru cercetare postdoctorală. Alți bani. 2.600 lei la ”Cuza”, 3.400 lei la UMF. Bani europeni, firește.

Multe forme fără fond

Nu vrem să fim răutăcioși, dar credem că ne-am cam prins de ce planul european de a-i bate pe americani la invenții pe metru pătrat a dat-o în bară. Păi, voi ați da bani pentru un proiect care se cheamă ”Sistem integrat de îmbunătățire a calității cercetării doctorale și postdoctorale din România și de promovare a rolului științei în societate”? Noi, prin ”îmbunătățirea cercetării doctorale” înțelegem ”să-i învățăm să plagieze fără a fi prinși”, iar ”promovarea rolului științei în societate” ne duce cu gândul la popularizarea fisiunii nucleare la căminul cultural din Pocreaca.

Ne întoarcem de unde am plecat

Ei bine, vestea proastă este că zilele de aur ale banilor europeni turnați cu toptanul pentru… nimic par să fi apus. UE a lăsat-o mai moale cu cercetarea a orice, fie plictisită de eternii cercetători britanici, fie amețită de limba de lemn cu care noi am tot convins-o să ne dea bani de bere. Ce bani mai sunt alocați, se vor cheltui. Pe urmă, până în 2020, nu se mai dau bani decât dacă se lasă și cu noi locuri de muncă din proiect. UE a schimbat calimera și a ajuns la concluzia că șomajul este o problemă mai arzătoare la ordinea zilei decât alimentația ideală și culoarea cea mai potrivită pentru pantofii viitorilor astronauți spre Marte. Și, uite-așa, cercetarea noastră ieșeană se va întoarce la ce știe mai bine: diluția votcii în suc de tomate. Bloody Mary, pentru academicieni.