Subfinanţarea cronică, corupţia la nivel înalt, bacşişul mărunt, incompetenţa şi nepăsarea sunt tarele sistemului de sănătate din România. La Iaşi, spitalele de stat asigură asistenţă medicală la limita decenţei: aparatura e învechită, sediile spitalelor sunt paradite, iar medicii prost plătiţi. Cum ieşim din criză?

De câte ori ați auzit expresia ”Ministerul Sănătății are cel mai mare buget de după 1989”? Noi am auzit-o în vreo 2-3 rânduri. O dată a zis-o Tăriceanu, în 2007, când spunea că bugetul sănătății este triplu față de cel din 2005, fiind totodată cel mai mare de după 1989. Dacă ne stoarcem creierii, găsim și exemple mai recente, dar ăsta e cel mai spectaculos. Firesc, de altfel, să fie așa. În 1989, RSR avea un PIB de 56 miliarde de dolari, că de euro încă nu se auzise. Bugetul aprobat pe anul ăsta a fost de aproape 200 miliarde de dolari, adică de patru ori mai mare. Din ăștia, 8,5 miliarde de dolari s-au dus la sănătate. De patru ori mai mulți bani, înseamnă de patru ori mai multe aspirine și o sănătate de patru ori mai bună, nu? Ca să nu zicem că suntem mai puțini ca în 1989 sau că numărul spitalelor a scăzut constant, adică ne costă mai puțin întreținerea clădirilor, femeile de serviciu și contabilii. De multe ori totuși, auzim de erori medicale, de oameni plimbați degeaba între spitale, de faptul că banii alocați pentru tratamente sau medicamente compensate se termină în primele zile din lună și tot așa. Până la urmă, stăm mai bine sau nu?

Subiect fierbinte
Pentru început, amintiți-vă o vorbă sfântă. Există minciuni nevinovate, minciuni sfruntate și adevăr statistic. În ordinea asta. Din câteva cifre bine alese, se poate demonstra orice și tocmai cu asta se ocupă de obicei politicienii. Cei din opoziție ca să înjure guvernul, iar cei de la putere ca să pareze atacurile. Adevărul e mai mereu pe la mijloc, eventual cu capul spart. Așa că, uitați cifrele pe care le-ați văzut până acum, mai ales că ele sunt pe țară, iar noi trăim și ne îmbolnăvim în Iașul nostru, nu în media națională. Oricum, este evident că nu avem un sistem sanitar de patru ori mai bun ca cel din 1989. Pentru asta există o mulțime de explicații, cea mai simplă fiind prețul medicamentelor. În 1989 nu exista un program de tratament al SIDA, deși boala exista. Nu existau nici antibioticele de acum, din ce în ce mai puternice pe măsură ce și microbii devin mai rezistenți. Nici nu visai să te tratezi în străinătate, în timp ce acum o poți face pe banii din asigurările de sănătate. Pe lângă vechiul serviciu de Ambulanță, a fost înființat și SMURD, care poate ajunge cu elicopterul pe orice coclauri. Adică, au apărut o mulțime de alte direcții în care trebuie cheltuiți banii sănătății.

280 lei/lunar/ieşean
În cazul strict al Iașului, sănătatea, în speță Casa Județeană de Asigurări de Sănătate, cheltuie anual un miliard de lei. Mă rog, anul ăsta cheltuie atât, că anul trecut a fost cu 5% mai puțin, iar de anii mai din urmă, gen 2010 – 2011 nu mai vorbim, că ne crește tensiunea. Un miliard rotund înseamnă 3.300 de lei pe cap de ieșean. Adică 280 de lei lunar. Asta este sănătatea pe care v-o poate asigura sistemul de stat. Nu e puțin, nu e mult. În Lituania, cifra cheltuită pe cap de locuitor este dublă, de exemplu. Din miliardul ăsta, 512,5 milioane lei sunt banii destinați celor 13 spitale de stat, dacă le-am numărat noi bine. Restul înseamnă medici de familie, dispozitive medicale, adică proteze, decontări de operații în străinătate, benzina pentru SMURD și așa mai departe.

Nişte bani UE
Pentru oricare din spitale, banii primiți pot merge pe trei direcții: clădirea în sine, lefurile personalului și medicamentele pacienților. Pot, dar de fapt merg chiar pe mai puține. Reparațiile, consolidările, văruitul sunt suportate de regulă de autoritatea tutelară. Parhonul și Recuperarea, de exemplu, țin de Primărie, iar maternitățile, Neurochirurgia, Infecțioasele, Spitalul de Copii sau Pneumo sunt în bucătăria CJ, ca să vorbim doar de cele mai importante. Primăria și CJ se ocupă de găsirea de bani pentru renovări și consolidări. Parhonul nu a fost renovat prin chetă publică, ci cu niște pingele tocite pe drumurile Bucureștiului. Ambulatoriul de la Pneumo se reface pe bani europeni. Reînnoirea maternității ”Cuza Vodă”, la fel. Managerul spitalului are, pe direcția asta, de plătit spălătoria, de cumpărat găleți și mopuri pentru femeia de serviciu și de schimbat mobilierul din birou, dacă nu reușește să bage și noul fotoliu directorial pe vreun proiect european. Deci, nu. Banii spitalelor nu se cheltuie aici.

Clădiri în paragină
De fapt, în general spitalele noastre arată rezonabil sau chiar bine, unele din ele. Cu câteva excepții notabile. Socola, Infecțioasele, Elena Doamna și Spiridonul ar fi marile probleme. Toate sunt în clădiri vechi. Elena Doamna își are sediul într-o clădire veche revendicată de Comunitatea Evreiască, căci acolo a fost cândva spitalul israelit. Nimeni nu bagă bani într-o clădire care mâine ar putea să nu-i mai aparțină. Vechimea unor clădiri de la Infecțioase se numără cu trei cifre, prima fiind doi. La fel și la Spiridon. Mai rău, ele sunt și pavilionare. Fiecare secție funcționează în altă clădire, ceea ce este crâncen, mai ales iarna. Să zicem că faci gripă și mergând spre farmacie aluneci și-ți rupi piciorul. Felicitări! Într-o secție se pune piciorul în ghips, apoi te urci în scaunul cu rotile și aluneci voios prin curte în altă secție, unde te tratezi de gripa inițială. Eventual mai faci și o pneumonie pe traseu și mai faci un drum și pe la Pneumo. Spitalele pavilionare ar trebui să dispară, pentru că nu se mai potrivesc cu modul de practicare a medicinii de acum.

Ceva concret cu regionalul
La Iași, în locul Spiridonului ar fi ideal Spitalul Regional de Urgențe. Până acum, proiectul a fost doar calul de bătaie pentru un politician sau altul. Partea proastă este că nu s-a făcut, deși se vorbește de el de ani de zile. Partea bună este că s-ar putea face, în câţiva ani. E trecut în propunerea de Acord de Parteneriat cu UE în perioada 2014 – 2020 trimisă de Ministerul Fondurilor Europene, la punctul 359, iar la următorul se menționează că spitalele regionale de urgență din regiunile de Nord-Est și Sud-Vest sunt prioritare. Dacă Acordul primește ștampila de la Bruxelles, putem pune șampania la rece. Se va face.

Salarii mici, pondere mare
Al doilea capitol de cheltuieli se referă la salarii, iar aici este o bubă mare cât casa. Legea spune că salariile nu pot trece de 70% din bugetul unui spital. Restul trebuie să rămână pentru tratamente, medicamente, hrană, utilități și eventual aparatură medical simplă, dacă nu se găsesc bani pe la Ministerul Sănătății sau la Bruxelles. În practică, rar spital în care această cifră să fie respectată. La Socola, salariile depășesc de departe 80% din buget. La ”Sf. Maria”, vreo 3% din buget ajunge să fie cheltuită pentru medicamente, că și aici aproape 80% înseamnă lefuri. Parhonul ar putea fi excepția, el încadrându-se de obicei cu lefurile în cifra magică de 70%. Și nici măcar nu se poate spune că ar fi lefurile din cale-afară de mari. Nu degeaba pleacă medicii în străinătate, nu?

Cum cresc costurile
Pe orice manager de spital întrebi, îți spune imediat că tratează mai mulți bolnavi decât estimarea din contractul cu CJAS. Cam o cincime din pacienți sunt ”în plus”, adică se ia câte puțin de la ceilalți, ca să fie tratați. Sunt ăia de la CJAS și managerii tâmpiți și nu pot aprecia corect numărul de bolnavi care vor ajunge în spitale anual? Nu chiar. Doar că trebuie respectate niște reglementări, nişte indici. Suntem membri UE, așa că trebuie să ne încadrăm în anumite standarde de sănătate. În traducere, se internează cât mai puțin cu putință. Pe cât se poate, omul trebuie tratat în ambulatoriu. Pe picioarele lui, adică. Merge la medicul de familie, ia de acolo o rețetă, se duce la farmacie și vede spitalul doar în poze. În practică, omul merge la medicul de familie doar ca să-și ia trimitere la spital sau chiar se duce direct la spital, în urgențe. Iar în urgențe ești preluat direct la tratament, nu-ți mai cere nimeni trimiterea. Tot în urgențe ajung mulți care nu au asigurare de sănătate. Medicii îi tratează, că doar nu lași omul să moară ca un câine, chiar dacă e un vagabond bețiv. Dar CJAS nu plătește, pentru că omul nu are asigurare. Apoi, în ambulatoriu se pot face doar o serie de investigații. Pentru cele mai serioase, trebuie internare, că așa sunt normele. Și așa apar internările de zi. Alții rămân uitați în spital. Nu mai sunt bolnavi, dar nu au unde se duce, că ai lor s-au plictisit de dânșii. Se încearcă limitarea internărilor la maxim două săptămâni. Dar ce faci cu un bătrân care are Alzheimer? Sigur nu se însănătoșește în două săptămâni, iar fiu-su nu poate să-i poarte de grijă și să mai meargă și la serviciu.

Campioni la internări
Și uite-așa ajungem la un număr de internări de-ți stă mintea-n loc. La 1.000 de locuitori, în Olanda sunt anual 10.000 de internări. Și ei se plâng că sunt prea multe și nu știu cum să mai reducă numărul. La noi, sunt peste 20.000 de internări la mia de locuitori. Multe, nici nu ar trebui să existe. Patru cincimi sunt în regim de urgență. Adică fie omul nu are încredere în medicul de familie să se trateze la el, fie duce boala pe picioare până pică pe stradă. Iar la internările de urgență costurile sunt mult mai mari. Fie și pentru simplul motiv că dacă a venit în urgență, trebuie să-i faci de multe ori toate analizele imaginabile, că nu știi de ce a leșinat pe stradă. Cardurile de sănătate, pe care să fie informații despre bolile de care suferă omul, eventualele alergii sau altele asemenea ar fi o soluție pentru limitarea cheltuielilor inutile. Anul ăsta ar urma să înceapă în sfârșit împărțirea lor. Astea ar fi câteva cauze pentru care banii alocaţi Sănătăţii nu sunt suficienţi niciodată. Iar dacă mai punem la socoteală marea corupţie (contracte de lucrări umflate, achiziţie de aparatură la supra-preţ) şi incompetenţa unor manageri de spitale, atunci tabloul e complet.

Cireaşa de pe tort: orgoliile medicilor
Să nu uităm să vorbim puțin de Noica. De ”Sentimentul românesc al ființei”, mai exact. De capra vecinului, mai pe românește. Poate cea mai mare problemă a sistemului nostru sanitar e că românul e căpos de felul lui. N-ar răbda să facă altul ce-a visat el, să-l pici cu ceară. Exemplul Institutului Regional de Oncologie este cel mai ilustrativ. Deși al naibii de necesar, era aproape să nu se mai facă, pentru că un medic îl voia spital regional de urgență, pe care să-l conducă el, firește. Că până ajungi venind cu ambulanța din Vaslui, de exemplu, până în Copou, pe traficul din oraș, moare bolnavul de zece ori, asta nu conta. Doar să se facă spital de urgențe, că omul nostru era urgentist, nu oncolog. Dacă e mai bine că avem institut de oncologie în Copou sau trebuia spital de urgențe vă lăsăm să apreciați.

Costurile suplimentare şi corupţia
Un studiu recent coordonat de Ministerul Sănătăţii şi Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei (AID) relevă părerea românilor despre sistemul public de sănătate. Potrivit cercetării, vulnerabilităţile generate de calitatea scăzută a serviciilor, în special în spitale, costurile suplimentare pentru medicamentele necesare pe durata spitalizării, precum şi percepţia conform căreia sistemul este profund măcinat de corupţie, la diferite niveluri, continuă să fie percepute ca principalele probleme ale sistemului sanitar românesc.