Știți de ce Iașul n-a ajuns capital în 1859, nu? Pentru că Bucureștiul era o alegere mai logică decât Focșaniul. La București erau deja niște consulate, exista un palat domnesc, adică avea deja ceva infrastructură administrativă, în timp ce la Focșani totul ar fi trebuit construit de la zero, singurul atu al Focșaniului fiind acela că orașul era tăiat în două de Milcov. Era jumate moldovean, jumate muntean, așa că desemnarea lui drept capital n-ar fi supărat pe nimeni. A, unde este Iașul în toate astea? Păi, nu e. Orgoliul nostru de moldoveni nu putea compensa marele dezavantaj, acela de a fi la doar 7-8 km în linie dreaptă și la 20 km pe șosea de Prut. Adică de ruși. Adică, în caz de ceva, ne puteau bombarda fără să treacă granița.

Dezavantaj vs avantaj
Ei, dar tocmai marele nostru dezavantaj strategic de acum 155 de ani ar putea deveni marele nostru avantaj. Toată lumea a auzit că pe onor NATO îl cam bate gândul să împingă niște baze în apropierea rușilor, ca urmare a conflictului din Ucraina. Una din ele ar putea ajunge în România. Poate în Transilvania, ca punct de sprijin pentru o apărare pe Carpați. Ar fi ce voiau nemții să facă în ’44, după ce le-am făcut bucuria aia din august. NATO nu este totuși cunoscută prin spiritul său defensiv. Iar dacă vă uitați la felul cum sunt dispuse bazele alianței în jurul Rusiei, veți vedea că ele sunt împinse pe cât posibil de aproape de fostul urs sovietic. Și noi ne-am simți încolțiți, dacă ne-ar chema Putin.

Context
Sudul Mării Negre poate fi controlat ușor de la bazele NATO din Constanța și de la prietenii bulgari și turci. În Bulgaria, NATO are patru baze, cea mai apropiată de mare fiind cea de la Burgas. În Turcia, sunt 24 de baze NATO, adică douăzeci și patru, așa că nu mai comentăm nimic. Pentru a ține Sevastopolul în șah, este nevoie de o bază mai nordică. Polonia, cea mai apropiată țară membră NATO de Marea Neagră afară de România și adversară tradițională a Rusiei, este prea departe. În schimb, între Moldova și Crimeea sunt vreo 500 km. Adică 15 minute cu avionul. O rablă de F14, nu cine știe ce ultimul răcnet, da? Sudul Moldovei nu este ok, fiind totuși prea aproape de graniță. Galațiul este practic pe frontiera cu regiunea Odessa din Ucraina, zonă care nu a fost scutită de agitație anul acesta. Nordul Moldovei noastre are marele avantaj că există statul tampon numit Republica Moldova până să ajungă rușii la noi. Iar la ce drumuri au basarabenii, se împotmolesc și tancurile amfibii.

NATO la Paşcani?
Dincolo de glumă, statul tampon este util. Suficient de util încât poziția firească a unei baze să fie în dreptul acestuia. Iar Pașcaniul ar fi, din acest punct de vedere, zona ideală pentru o nouă bază NATO. De ce tomai Pașcaniul? Argumente militare ar fi mai multe. E relativ greu de atacat pe uscat. Între ruși și Pașcani există Nistrul, Prutul și Siretul, care trebuie traversate pentru a ocupa zona. E cel mai mare nod de cale ferată din Moldova, ceea ce este esențial în caz de Doamne ferește. În timpul operațiunii Iași – Chișinău, declanșată de URSS în martie 1944, armata română a pierdut rapid Basarabia, care a fost cucerită aproape complet, dar a dus lupte crâncene pentru a restabili un front pe linia Siretului. În timp ce ne mergeau fulgii în Basarabia, reușeam să îi oprim de două ori pe ruși pe linia Iași – Târgu Frumos – Pașcani, iar Siretul a fost ținut până pe 24 august 1944. Pașcaniul mai are avantajul că poate fi apărat aerian de la Bacău. Iar două ținte sunt mai greu de nimerit de inamic decât una singură.

Ce ar presupune
Bun… Așa o fi, dar care ar fi beneficiul pentru noi, afară de fierul vechi pe care l-am putea recolta după un bombardament? Păi, ar fi și dintr-astea. Câteva cifre despre o bază NATO din Germania, celebră doar prin faptul că acolo a avut loc un accident nasol în 1988 în timpul unui miting aerian, iar o formație rock și-a luat numele după ea: Ramstein. 1.400 ha, două piste de aterizare-decolare. Hai să fim modești: o singură pistă, 700 ha și niște barăci. Pentru noi, bani ies din exproprierea terenurilor, din lucrările de construcție, că doar n-o să vină americanii cu cimentul de-acasă, din folosirea forței de muncă locale. La Ramstein, în perioada 1948-1953, cât a durat construcția, au lucrat la un moment dat pe șantier chiar și 270.000 de oameni. Enorm, dar era imediat după război, într-o Germanie distrusă, iar printre altele a fost nevoie să se construiască și o cale ferată specială. 4-5.000 de oameni, cu tot cu serviciile aferente, dacă ar lucra la construirea bazei de la Pașcani și tot ar fi o treabă.

Beneficii conexe
Odată construită, baza ar trebui întreținută, iar cu asta nu se va ocupa soldatul Ryan, ci tot localnicii. Adică locuri de muncă stabile, oricât ar sta americanul acolo. La Ramstein stă de 61 de ani. În insulele Okinawa, bazele americane înseamnă 10% din economia locală, la nivelul Japoniei, care nu se bazează pe soldați ca să trăiască bine. Baza Mihail Kogălniceanu din Constanța este construită pentru 2.000 de soldați. Adică 2.000 de ”turiști” permanenți. Cu tot ce consumă ei.

Ce înseamnă NATO
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost înființată în 1949, ca o alianță declarat defensivă. Asta deși la acea dată nu exista un dușman declarat, cum nu există nici acum. Dar la 1949, războiul rece era deja un fapt de cel puțin doi ani, de când își făcuseră și rușii prima bombă atomică. Prima alianță adversă avea să apară în 1955, în speță Tratatul de la Varșovia, dar era deja clar cine cu cine și de ce. În fond, NATO a fost creat pentru a menține status qou-ul postbelic, mai ales că URSS-ul lui Stalin încă visa la revoluția mondială. După 1990, NATO a început să avanseze spre est, proporțional cu raza de acțiune a rachetelor rușilor și cu viteza tancurilor acestora. Acum a ajuns la 28 de state membre, fără a mai pune la socoteală sateliții, adică țările în care există baze NATO, chiar dacă ele nu fac parte din alianță. Că Rusia și, în subsidiar, China, sunt adversarii preconizați pentru o eventuală confruntare, se vede pe orice hartă a bazelor alianței. Bombardarea Serbiei, aliată tradițională a Rusiei, în 1999 și a Irakului, în 2003, nu au fost accidente. NATO s-a apucat, ca alianță cu o serioasă componentă politică, să arate calea democrației în statele aliate Rusiei sau în cele învecinate, nu și în cele aliate SUA. Ați văzut ca NATO să se arate îngrijorată de miile de crime ”din onoare” din Pakistan sau de respectarea drepturilor omului în Kirghistan? Rolul NATO este de a ține în șah Rusia, iar pentru aceasta alianța închide ochii la ce se întâmplă în țările aliate.

Ucraina, țara nimănui?
Se zice despre kurzi că sunt cel mai mare popor fără țară. Nimeni nu știe exact câți sunt, estimările plecând de la 20 de milioane și oprindu-se în vreo 40 de milioane. Cuceriți de toate imperiile care au avut treabă prin actualele Irak, Siria și Turcia, kurzii tot speră să aibă țara proprie. Le-a fost promisă în primul război mondial, că Anglia voia să-i țină pe turci ocupați. Promisiunea a fost uitată pe urmă, firește. Cam la fel e și cu ucrainenii. Și ei sunt vreo 40 de milioane. Popor slav, dar vorbind o limbă distinctă de cea rusă, ucrainenii s-au născut acolo unde stau și acum. Pe la anul 1.000 au fondat primul lor stat, cnezatul Kievului. Era un adevărat imperiu, care cuprindea și nordul Moldovei, până în zona Iașului. Culmea, că se chema Rusia Kieveană. Nu că ar fi existat altă Rusie. Kievul a fost ars de tătari la 1240, iar ucrainenii n-au mai avut un stat propriu. Au inventat unul pe la 1650, dar nu a rezistat decât vreo 6 ani. Intrați în conflict cu Polonia și Lituania, au cerut ajutorul rușilor și atât le-a fost. Au dispărut iar ca stat. L-au reinventat în 1918, după ce s-a prăbușit Rusia țaristă. În câțiva ani, i-a ocupat proaspătul URSS și iar au dispărut, pentru a reapărut pe hartă în 1991. Partea proastă pentru ucraineni este că o treime din Ucraina nu prea este ucraineană. Rusia kieveană, cel mai vechi stat ucrainean, nu avea deschidere la Marea Neagră. Ucraina de la 1918, nici atât. A primit-o în 1954, de la Hrușciov, care era ucrainean. Crimeea, ocupată de tătari la 1240, cucerită de ruși în 1783, a fost dată Ucrainei în 1954. Cam același lucru se poate spune și despre bazinul Donbas. Sunt la fel de ucrainene, turcești sau tătărăști. Adică mai deloc. De aici, și păruiala de azi. Iar propaganda rusă este suficient de eficientă pentru a explica lumii că regiunea Crimeea e mai rusească decât ucraineană.

Cine şi ce are de câștigat
Fără Donbas, Ucraina este moartă. Fără Crimeea, se mai descurcă, dar fără zona industrială din vest, unde sunt concentrate și majoritatea rezervelor de cărbune și minereuri ale Ucrainei, poate pune lacătul pe sediul președinției. În afară de Donbas, Ucraina are doar pământ. Cernoziom prima-ntâi, foarte productiv, dar atât. Comparația cu Republica Moldova și Transnistria se impune de la sine. În Transnistria este concentrată 40% din industria Moldovei. Pe ruși, îi doare mai puțin de vestul Ucrainei, că mai au zone industriale. Nu strică una în plus, dar zona este mai utilă pentru interesele Rusiei așa cum este ea acum, adică în haos. Câtă vreme lumea este concentrată pe Donbas, Rusia se poate consolida în Crimeea. Acolo este cheia Mării Negre. Portul Sevastopol este cel mai mare port la Marea Neagră și cea mai mare bază maritimă europeană deținută de Rusia. În fond, conflictul nu este nici etnic, nici economic, ci strategic. Cine ține Crimeea, controlează Marea Neagră. Pentru SUA, stăpânirea ucraineană era ideală, chiar dacă și până acum rușii aveau o bază militară la Sevastopol. O Ucraină neutră era perfectă drept stat tampon. Orientarea Ucrainei spre Vest, adică spre UE și NATO, a fost pentru Rusia picătura care a umplut paharul. Putin a avertizat încă din 2008, de la summit-ul NATO de la București, că nu va accepta să-i sufle UE și NATO în borș.