Poate n-ați băgat de seamă, dar deja soarele s-a băgat în nori, vremea s-a răcit, stă să plouă și-acușica dă și bruma. Stați liniștiți, nu vine nici iarna și nici sfârșitul lumii. Doar a început campania electorală. Ultima de anul ăsta și pe urmă vom avea liniște până la alegerile locale viitoare, alea din 2016. Ce sunt alegerile astea prezidențiale și ce vrem de la ele?
A pornit tăvălugul
Pe partea tehnică, joi, 3 octombrie, miezul nopții, s-a dat drumul la campania electorală: afișe, discuții televizate, mitinguri și sloganuri strigate la portavoce pe străzi. Distracția se va termina în mai puţin de-o lună pentru că pe 2 noiembrie e programat primul tur de scrutin. La intrarea în secție veți primi o hârtie cu numele a 14 oameni care vor să devină al patrulea președinte de după 1989. Că, deși pare că a trecut o veșnicie de atunci, în ultimii 24 de ani, la conducerea țării s-au perindat până acum doar trei oameni: Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Ca să nu nedreptățim pe nimeni, vă vom prezenta candidații de acum în ordinea alfabetică. Cea de pe buletinele de vot e alta, că așa a rezultat în urma tragerii la sorți: se deschide cu un ungur și se închide cu un dușman de moarte al lor. Deci, în ordinea alfabetică a numelor de familie, avem de-a face cu Mirel Mircea Amariței (PRODEMO, partid la prima apariție pe scena politică), William Brânză (PER), Dan Diaconescu (PPDD), Gheorghe Funar (independent), Kelemen Hunor (UDMR), Klaus Iohannis (ACL), Monica Macovei (independent), Teodor Meleșcanu (independent), Victor Ponta (PSD-UNPR-PC), Călin Anton Popescu Tăriceanu (PLR), Constantin Rotaru (PAS), Szilágyi Zsolt (PPMT), Corneliu Vadim Tudor (PRM) și Elena Udrea (PMP). Firește, majoritatea candidează doar ca să se afle în treabă, dar nu e treaba noastră să vă punem la curent cu șansele fiecăruia. Nu de alta, dar a început campania și nu vrem să se spună că ținem cu ăla sau cu ălălalt. Între noi fie vorba, doar la alegerile prezidențiale din 1990 și 1992 au fost mai puțin de 10 candidați: doi, respectiv 6. În 1996, s-au înghesuit pe covorul roșu care duce la fotoliul de la Cotroceni 16 candidați. În 2000, 2004 și 2009 au fost câte 12. Normal, bătălia adevărată s-a dat de fiecare dată între doi sau trei. Dacă românii votează masiv cu un singur candidat, pe 2 noiembrie noaptea vom ști câștigătorul. Dacă nu, mai urmează o campanie electorală, iar pe 16 mai votăm o dată, pentru a alege între primii doi clasați.
S-au bătut în semnături
O chestie simpatică, care nu s-a mai petrecut până acum. Candidații s-au bătut în semnături, fiecare lăudându-se cu câte a obținut. Primii doi s-au lăudat, mai exact, că numai Iohannis și Ponta au putut prezenta mai mult de două milioane de simpatizanți. Ceilalți 12 au venit cu câte 2-300.000, plutonul ”celorlalți” fiind condus de Elena Udrea, cu 381.902 semnături. Ca să-i oftice pe Vadim și pe Funar, probabil, cei doi unguri au strâns mai multe semnături decât tribunii noștri. Kelemen a adunat 265.670 de semnături, Szilágyi – 217.369. Funar a venit cu 239.606 semnături, iar Tudor, cu 215.840. Avantaj ungurii. Faza simpatică de care ziceam la începutul paragrafului e că în total, candidații au strâns 7.651.660 de semnături. Asta înseamnă că aproape jumate din cei 18.313.698 de alegători înscriși în Registrul Electoral au semnat pentru unul sau altul.
Rolul preşedintelui
Bun, dar pentru ce se bat ăștia 14 oameni? Ce face la o adică, președintele? Păi, depinde dacă e arbitru sau jucător. Că dacă e să te iei după Constituție, el nu face mare lucru. În Constituție e trecut chiar pe locul doi între autoritățile publice, după Parlament. Reprezintă statul român la tăieri oficiale de panglici internaționale, arbitrează între puterile statului și altele asemenea. Important e că desemnează prim-ministrul, chiar dacă trebuie să se consulte înainte cu reprezentanții partidelor politice din Parlament. Dacă are chef, președintele poate chema poporul la referendum. Oricând, de oricâte ori vrea și pe orice temă care seamănă a interes național. Constituția nu prevede limite. Președintele poate prezida ședințele Guvernului. Ei, nu chiar pe toate, că atunci n-am mai avea nevoie de prim-ministru. Doar pe anumite teme, gen politica externă, apărarea țării și asigurarea ordinii publice. Pe linia asta, tot el declară mobilizarea armatei, starea de asediu sau cea de urgență, dar la astea îi trebuie și aprobarea Parlamentului. În rest, mai mult pierde timpul: conferă decorații, dă titluri de mareșal, general și amiral, grațiază pe câte unul, recheamă ambasadori sau îi trimite la muncă și cam atât. Iar orice decret dat de el trebuie contrasemnat și de prim-ministru, că altminteri e hârtie consumată degeaba.
Salariu subţire
Pe partea mai puțin plăcută, președintele trebuie să plece, măcar de formă, din partidul lui și să trăiască numai din leafă. Care nu e chiar extraordinar de mare: 6.500 de lei lunar, bani în mână. Mai pică ceva din diurne, când președintele pleacă peste hotare, dar nu mare lucru. Băsescu a raportat pe anul trecut 3.700 de euro și 1.200 de dolari din diurne. Apoi, deși conduce o țară, președintele are pe mână doar 260 de oameni, angajații Administrației prezidențiale. Adică o treime din oamenii pe care îi conduce primarul Iașului numai în Palatul Roznovanu. Iar bugetul numitei Administrații e de 25 de milioane de lei mari și lați. Vreo 8 milioane de euro anual, un sfert din banii Cancelariei Germaniei și a unșpea parte din cei ai Administrației prezidențiale franceze. Între noi fie vorba, să lucrezi pentru președinte nu e mare sfârâială. Un consilier prezidențial poate pleca acasă cu vreo 4.000 de lei lunar, ceea ce oricum nu e mult pentru București. Un auditor are vreo 2.300 de lei. Un șef de serviciu, 1.200-1.800. Iar o secretară la domnul președinte câștigă cât una de la o fabrică falimentară: 6-700 de lei în mână. Jalnic.
