Puţini mai sunt cei care aleg să profeseze în domeniul cizmăriei, care nu este o meserie atât de bănoasă şi, în plus, nici foarte plăcută. Aşa cum părea a fi altădată, pe vremea Primului Cizmar al Ţării, alias Împuşcatu’.
Cu toate acestea, câteva ateliere au reuşit să supravieţuiască pe timpuri de criză. Până nu demult, se vehicula că, în sfârşit, cizmarii vor avea o viaţă mai bună, dacă bugetele oamenilor vor fi mai restrânse, însă lucrurile stau cu totul altfel.
„Peste tot se spunea că acum oamenii nu mai au bani de pantofi şi că vor veni la reparaţii mai des, aducând atelierelor un profit pe măsură, dar nu este adevărat. Oamenii îşi pot cumpăra şi chinezării ieftine sau de la second hand-uri, la un preţ rezonabil. Taxele şi impozitele ne omoară pentru că ne-au obligat să avem asigurări sociale, contabilă şi tot felul de dări care trebuie plătite, altfel riscăm să pierdem şi puţinul pe care îl avem. Dacă voi închide, va fi din cauza taxelor şi nu din lipsă de clienţi”, mărturiseşte Cristina Lazăr, cizmăriţă de mai bine de 10 ani la un atelier din cartierul Podu Roș.
Aproximativ zece clienţi pe zi trec pragul altelierului Cristinei Lazăr, suma câştigată fiind de aproximativ 50 lei.
Preţurile practicate de un astfel de atelier sunt mai mult decât rezonabile: începând de la 1 leu, cât dai o capsă pentru sandale, şi până la 30 de lei, costul schimbării complete a tălpii.
Odată cu apariţia produselor chinezeşti, calitatea încălţămintei lasă de dorit.
„Nu prea mai sunt papuci de calitate. Produsele chinezeşti ne-au invadat. Mulţi clienţi vin cu papuci cumpăraţi cu 10 lei şi vor să îi repar cu 2-3 lei. Asta e imposibil, dacă luăm în calcul preţul manoperei, materialele… Persoanele care vin din străinătate aduc pantofi de calitate şi, în majoritatea cazurilor, au nevoie doar de feţe la tocuri, nimic mai mult. Am reparat până acum şi papuci ieftini, dar şi scumpi, de ordinul sutelor de euro”, adaugă Cristina Lazăr.
Cizmăritul se află pe lista meseriilor pe care le faci mai mult din plăcere, satisfacţiile financiare lăsându-se aşteptate. Dacă n-ar exista pasiune, demult am fi renunţat la „pingele” şi, cum pe mulţi dintre noi nu ne dau banii afară din casă, acum, pe asfaltul proaspăt turnat de municipalitate, cu siguranţă am fi mers cu tălpile goale. Ca-n Epoca de Piatră.
