Gică era fericit. Se furişă în toaletă şi, cu o prudenţă exagerată, scoase din buzunar câteva hârtii. În ele se afla biletul câştigător. Mai confruntă o dată numerele de pe bilet cu cele dintr-o tăietură de ziar. Mâinile îi tremurau… îi tremura tot corpul şi furnicături ciudate îi urcau pe şira spinării. Transpira, inima începu să-i galopeze şi obrajii îi ardeau…
Gică verifica (pentru a câta oară?) numerele biletului, când auzi bătăi zdravene în uşa toaletei. Îşi strânse hârtiile şi ieşi precipitat. Şeful îl măsură din cap până-n picioare.
–  Stai de trei sferturi de ceas. Am crezut c-ai căzut în budă. Bă, Gică, nu cumva…
–  Nu şefu’, nu… , bâigui Gică, vizibil stânjenit de remarcă.

Îi pierise orice chef de muncă. Oricum nu se omorâse el vreodată cu pomenitul chef, dar, acum, chiar nu-l trăgea aţa.
Prinse un moment prielnic şi sună la Bucureşti pentru a se interesa cum ar putea intra în posesia banilor cuveniţi biletului câştigător. La celălalt capăt al firului, o voce baritonală îl chestionă politicos, dar laconic, cu privire la seria biletului, a numerelor jucate, a agenţiei şi a identităţii. La auzul numelui „Gică”, vocea din Bucureşti deveni dintr-o dată gravă:
–  Bă Ogică, n-ai de gând să te-astâmperi? Pun poliţia pe capul tău, de te ia mama dracului!
Un clic puse capăt conversaţiei, aruncându-l pe Gică în cele mai negre şi băşicate gânduri. Pufnea şi borborosea Gică, asemeni unui vulcan noroios din „zona erogenă a Vrancei” – zonă binecunoscută unor distinse capete parlamentare.
În această stare îl găsi Tase de la Registratură, confident şi prieten devotat, singurul om în care Gică avea oarecare încredere. Lui îi spuse tărăşenia cu biletul, cu numerele câştigătoare, cu avertismentul dur al vocii de la telefon.
În timpul discuţiei, apăru şi Tinca de la facturare, căreia nu-i puteai ascunde niciodată ceva.
Toţi trei despicară firul în patru, în ecuaţie intrând şi domnişoara Mimi, apetisanta şi permanent disponibila Mimi. Hotărâră să păstreze secretul. Situaţia cerea deplină confidenţialitate, mai ales având în vedere „Cazul Ogică”. Îl sfătuiră să se deplaseze la Bucureşti şi să ceară, la nevoie, ajutorul Poliţiei.
–  Gicuţă, vezi şi tu, Capitala, îi spuse Tase. Acu’ îi bine la Bucale. Cum ajungi acolo, te ia cineva şi te duce într-un hotel de lux. Stai într-o cadă plină cu spumă, mirosind a brad şi levănţică… bei şampanie frapată, fumezi ţigări bune… Totu-i gratis, moca băi, nu te costă nimic. Faci şi dragoste, amor ghebos, fără o leţcaie… Să tot mergi la Bucureşti…
–  Ia, mai tacă-ţi gura…, interveni Mimi. Când ai fost tu la Bucureşti?!
–  Eu n-am fost, dar a fost nevastă-mea!
Pe la prânz, Gică fu chemat de şef. Şeful era numai zâmbet şi miere:
–  Gicuţă, am urmărit cu deosebit interes activitatea ta în cadrul instituţiei. Ştiu că ţi-ai adus aportul implicit la toate realizările noastre. Mă gândeam să te propun la o avansare… Mai umblăm puţin la leafă, scapi şi tu de biroul ăla igrasios de sub scară… Ce zici, îţi place? Mă uit la tine, că eşti cam palid… Ai necazuri, Gicuţă? Azi, ai fost cam împrăştiat. Probleme… acasă? Lasă, nu-mi spune nimic. Mergem la o bere. Fac eu cinste.
După un grătar stropit din belşug cu un Sec de Murfatlar, şeful atacă frontal:
–  Măi Gicuţă, norocul e cum şi-l face omul… Tu te complici prea mult. La Bucureşti, ăia te anchetează… Poliţie pe cap îţi trebuie ţie? Eu îţi propun un târg cinstit. Te scap de belea. Îţi dau douăzeci de mii de euroi pe biletul ăla. Ce să mai umbli tu după bani? Că până-i vezi, e umblătură… dai declaraţii, te şmenuiesc toţi, plăteşti impozit, leul se devalorizează… Eu am ceva lichidităţi. Îmi trebuie biletul să acopăr nişte afaceri… ştii tu, cu Fiscul, cu una, cu alta… Şi-apoi, dacă aud prietenii, neamurile, toţi vin la tine ca la pomană. Te costă mai mult aţa decât faţa. Pe urmă se duce buhul şi-ţi sparg casa… îţi dau în cap pe stradă… apar tot felul de mafioţi să le plăteşti taxă de protecţie…Ce zici, batem palma? Iei euroii şi nu te doare capu’…nu ştie nimeni…nu-i declari la fisc… Nici usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi pute… Mai luăm una mică?
Gică a bătut palma. Şeful a scos două teancuri a câte o sută. Schimbul s-a făcut într-un apartament din Centru.
–   Îţi place cambuza? Ăsta-i hogeagul meu… dacă ai vreodată nevoie, îţi dau cheia. În rest, uită că ai fost pe aici! Ei, şi-acum, că tot am devenit parteneri de afaceri, hai să sărbătorim! Alege ceva de băut de acolo din bar… pune şi gheaţă… Între timp, eu chem fetele.
Şeful butona la celular. Gică făcu două cocktailuri. I se făcu semn să se aşeze. Se cufundă în fotoliu şi îşi aprinse o ţigară. Până au venit fetele, chibzui că cele douăzeci de mii erau mai puţin de un sfert din valoarea biletului. Dar târgul era târg… şi şeful şef şi-n pielea goală, după cum avea să constate mai târziu.
Distracţia „cu tot tacâmul” l-a uşurat pe Gică de trei sute de euro. La câteva ore, trecând pe lângă o casă de schimb valutar, opri câteva clipe să vadă cursul zilei. Doi indivizi i-au şoptit în treacăt:
–   Ceva euro, dolari, lire…?
–   Cât?, întrebă Gică, cu gândul să schimbe o hârtie de o sută.
–   Patru, trei’şase…
–   Şase!, strigă un al treilea, de după colţ.
Gică nu avu timp să reacţioneze… Mascaţii l-au culcat la pământ. Gică se trezi cu un bocanc pe grumaz şi mâinile încătuşate la spate.
La Poliţie, banii i-au fost confiscaţi pentru trafic ilegal de valută. La schimb a primit câteva perechi de bocanci şi câţiva pumni bine plasaţi, într-o armonie perfectă cu corpul său fizic, operaţiune ce îl plasă pe Gică în Nirvana, cu proiecţie în astral, stare la care un guru ajunge după zeci de ani de sihăstrie, post şi alte privaţiuni.
Amenda era aproape simbolică. Bomboana de pe colivă… că tare-i mirosea lui Gică, a colivă…
De la Poliţie, luă un tramvai, spre casă. La câteva staţii, circulaţia era blocată de nişte manifestanţi. Gică trecu printre ei, până ajunse la cordonul de scutieri. Cineva din mulţime aruncă o piatră… începură să zboare tot felul de corpuri contondente. Ceva îl lovi pe Gică… Năucit, cu arcada spartă şi orbit de sânge, acesta nimeri între scutieri. Un baston în moalele capului îl făcu să-şi piardă echilibrul. Nimeri în braţele mulţimii isterizate. Mâini vânjoase îl ridicară. O femeie îi bandajă la repezeală capul, cu un prosop. Fu purtat pe braţe… Protestatarii, strigând „criminalilor, l-aţi omorât!”, se repeziră spre scutieri, folosindu-l pe Gică pe post de berbece.
Deschise ochiul valid… Privi tavanul alb al spitalului, lămpile fosforescente, pereţii… Vru să mişte capul spre stânga, dar simţi o durere cumplită.
Timp de o săptămână l-au vizitat tot felul de amici, prieteni, rude, reporteri, colegi, lideri de sindicat şi mulţi alţii… Din când în când, îl vizita şi doctorul.

La ieşirea din spital îl aşteptau cinci maşini. Câţiva inşi se certau care şi cum să-l ducă acasă. Acasă parcă era sărbătoare. În faţa unei mese pline de tot felul de bunătăţi şi băutură buluc se adunase tot neamul lui Gică. L-au primit cu „mulţi ani trăiască”, toasturi şi pupături. Gică stătea în capul mesei şi, rând pe rând, nepoţi şi veri de-a şaptea spiţă, treceau să-i pupe mâna, ca unui nabab. După un timp, vărul Costache puse o întrebare în urma căreia se făcu o linişte mormântală:
–  Şi unde-i beletul vere? Arată-ni-l şi nouă, nu ne mai fierbe!
–  Care bilet? întrebă Gică. N-am nici-un bilet. Plecaţi acasă oameni buni!
Vărul Costache se încruntă:
–  Cum adică n-ai bilet? Ori e o glumă proastă ori te dai defect… Nu suntem noi, de-un sânge?
Vreo doi cheflii începură sa cânte Hora Unirii „… amândoi suntem de-o mamă / de-o făptură şi de-o seamă…”
Gică se ridică şi, fără să spună un cuvânt, părăsi casa. Unii spun că şi-ar fi adunat câteva cutii de carton şi a petrecut o noapte cu câinii maidanezi, ai cartierului. Alţii spun invers…