Avea câteva zile libere. Instituţia la care lucra, îşi închise porţile pentru câteva zile „până la noi ordine…” – vorba Şefului, care tocmai intrase în birou:
–    Nolens-volens, Gicuţă, te duci în concediu! Mai iei ceva sânge-n obraji… Între timp, cât te mai odihneşti, rezolvă şi dosarele astea!
Şi, spunând acestea, îi trânti pe birou un maldăr de dosare cam prăfuite, dar oarecum ordonate, într-o stivă de juma’ de metru.
„Tot am avut noroc”, gândi Gică, după plecarea şefului. „Măcar eu voi sta la gura sobei cu rahaturile astea… pe ăia de la Sector, de la Logistică, de la Transporturi, i-a trimis la miting să strige în frig, „Jos Băsescu!”
Acum câteva zile, Şeful avuse o întâlnire de taină cu doi domni, şi, imediat după plecarea lor, a convocat pe rând, fiecare angajat. Mulţi dintre ei au primit o listă cu ce trbuiau să strige la mitingul spontan: „Jos Băsescu! Jos Guvernul! Anticipate!” Câţiva nu au înţeles cum e cu „anticipatele”, dar şeful i-a scos din ignoranţă:
– Bă, e ca şi cum aţi lua banii în avans… ca la concediu… iei banu’ şi stai acasă! Vreţi anticipate?
– Vrem şăfule, cum nu?!
– Atunci căraţi-vă la miting! O săptămână, două… până cad hoţii ăştia, altfel nu vedeţi un ban!
Lui Gică-i reveni sângele-n obraji, cărând dosarele şi înjurând în gând fericita ocazie de a petrece jumătate de concediu, la sfârşitul lui ianuarie. Şeful urma să plece cu domnişoara Mimi într-o delegaţie de documentare în Dubai, Bârnescu avea un brief-storming la Predeal, Gore avea de semnat un contract la Milano, iar Gică…
Gică, după un calcul sumar şi o discuţie scurtă, dar categorică cu nevastă-sa aflată în „şomaj tehnic benevol”, hotărî, sau mai bine zis acceptase, să plece la ţară.
– Veşnicia s-a născut la sat!, fură cuvintele ontologice de întâmpinare ale vărului Vasile, fost jurist, acum unul dintre clienţii bufetului comunal aşezat strategic chiar în staţia de autobuz. Peste drum, în faţa Primăriei, vreo douăzeci de inşi aşteptau să-şi primească ajutorul social, privind cu jind la bodega aproape plină.
Gică fu nevoit să poposească la „una mică luată la botu’ calului”, cu pupături ruseşti, alunecate, dintre cele mai zgomotoase, îmbăloşate în damfuri de drojdie şi usturoi. Moş Ion, poetul satului, i-a dedicat un catren:
–  Cine-i cel mai gigea Gică,/ ’Ntors din urbea lui calică,/ Un vlădică din opincă?/ Este Gică a’ lui Gică!
–  Care dă o votcă mică!, adăugă vărul Vasile, propunându-i să investească într-o afacere cu sifonării în Groenlanda şi ceafă de hamsie la grătar. Ar fi rămas Gică la una mică, dar nevastă-sa făcea treişpe-paişpe, afară, între bagaje şi Ţaţa Sofica, aşa că fu silit de împrejurări să-şi ia rămas bun de la Moş Ion, Vasile juristul, Grigore dogarul, Coacăză tractoristul şi alte somităţi comunale, cărora le-a promis  că va reveni cât de curând.
Ajuns la casa părintească, fu întâmpinat cu bucurie, vin fiert şi piftie de cocoş. A ţinut-o într-o sărbătoare cam vreo douăsprezece ore, după care s-a apucat de treburile gospodăreşti. Şi câte nu erau de făcut… A reparat gardul, a tăiat lemne, a desfăcat grăunţe, a hrănit animalele şi orătăniile, a cărat gunoiul din grajduri şi coteţe.
Într-o zi, pe când îşi trăgea sufletul pe laiţa de lângă cuptor, nevastă-sa îl luă din scurt:
– Stai şi trândăveşti ca ghilihoiul! Eu nu-mi văd capul de treburi şi ’mnealui stă ca motanu’! Ia mai bine găleata şi du-te de mulge vaca!
Gică luă scăunelul, luă găleata şi, bombănind numai el el ştie ce, se duse în staul… Se aşeză gospodăreşte pe scăunel şi, ţâşti!…, începu s-o mulgă pe Joiana.
Joiana, cam năbădăioasă, când simţi mâna neprofesionistă şi cam ezitantă a mulgătorului, dădu cu copita stângă, mai-mai, să verse găleata.
– ’Mnezeii…, fu reacţia laică şi cam buruienoasă a lui Gică, în căutarea unei ieşiri elegante din situaţie. Luă o bucată de funie şi legă copita vacii de iesle.
– Na, mai dă acuma dacă poţi!… Şi ţâşti!… ţâşti!… Dar vaca, poc, cu copita din dreapta! Gică turba de furie… Luă altă bucată de funie şi legă cu un capăt copita cu pricina, apoi, crăcănând vaca, legă funia de cealaltă iesle. Dar vaca, pleosc!… pleosc!, îl tot şfichiuia cu coada… Gică stătu un timp în cumpănă… Luă scăunelul şi-l puse la coada vacii. Îi prinse coada şi, neavând funie, îşi scoase cureaua de la nădragi, legă cu ea coada joianei, urcă pe scăunel, aruncă capătul curelei pe după grindă şi trase cu intenţia de a o lega cât mai sus. Pantalonii lui, cam largi, rămaşi fără singurul mijloc de susţinere, alunecară încet-încet, până la călcâie. Vaca începu să ragă. Madam Gică, nerăbdătoare că nu-i vine bărbatul cu laptele şi alarmată de răgetele vacii, îşi făcu apariţia în uşa grajdului. Mi-l văzu pe Gică al ei, cocoţat pe scăunel la fundul vacii, cu pantalonii pe vine şi coada joieanei în mână.
– Da’ ce faci?!, îl întrebă soaţa cu ochii ieşiţi din orbite.
– Ce să fac?… Dacă-ţi spun că o mulg, n-ai să mă crezi…!

Incidentul cu vaca a tensionat, pentru mult timp, relaţiile dintre cei doi soţi. Doamna nu-l mai scotea din „zoofil pervers”, la care Gică nu avea decât o singură replică: „vacă nebună…”, replică ce se referea explicit şi implicit la Joiana, care, din acea zi, şi-a schimbat comportamentul. Scotea mugete prelungi, şi nu se oprea decât atunci când Gică o ţesăla pe spate, ori îi aducea un braţ de strujeni. De unde până unde, oamenii începură să vorbească despre păţania cu pricina…
Într-o zi îşi făcu apariţia doctorul Băiuş, veterinarul a trei sate. Acesta hotărî, împreună cu oficialităţile comunale, ca, până la noi ordine, vaca să rămână în carantină, în curtea Primăriei.
Totodată, fu demarată o anchetă. În urma anchetei, s-a constatat că douăzeci şi trei de vaci au un comportament aberant, asociat cu sindromul vacii nebune. Sătenii începură să „se toarne” în faţa comisiei. Apăreau tot felul de anonime semnate cu „un grup onorabil de cetăţeni”, în care se afirma că în faţa martorilor, badea x sau ţaţa y, un anume sătean ar fi afirmat în ziua cutare, luna cutare, anul cutare, că vaca lui e nebună. Curtea Primăriei se transformase în staul comunal.
Stăpânii vitelor sechestrate le revendicau, pe bună dreptate, dar câţiva gealaţi aduşi de la o firmă de pază şi protecţie, a unui vechi tovarăş cu primarul, îi ţineau la distanţă, pe baza consemnului, că nu au voie să se atingă de vitele statului. Sătenii nemulţumiţi au adus steaguri decupate şi lozinci antiprezidenţiale, huiduind şi scandând: „Băi, Băsescu eşti un hoţ, dă-ne vacile la toţ’!”. Totodată, au creat o pagină pe Facebook, unde şi-au postat albume cu vacile lor, inundând reţeaua de socializare cu tot felul de cauze, cum ar fi: „Stop jafului, noi vrem să mulgem!”; „Vaca şi cu lăptăria, salvează România!”; „Ieşiţi în stradă pentru vacă” sau „Vaca noastră, unde e? Vaca noastră, ce-aţi făcut cu ea?!”
Primăria anunţase Prefectura. Prefectura anunţase Guvernul. Guvernul urma să trimită un grup de specialişti, însoţiţi de observatori de la Consiliul Europei.
Într-o dimineaţă, Costache văcarul a muls una din vacile aflate în carantină şi a băut laptele în faţa Primăriei.
– Aşa li zâşim noi, nebuni! Da n-ari treabî cu engleji… Uiti, lu’ asta bălţatî i s-o făcut di taur… asta cu coarnili tăeti, ari un schin… asta raji, cî nu-i mulsî di trii zâli… asta, a lu Moş Mitruţî, ari jermi… Voi v-aţ’ strîcat la cap!