„De două săptămâni sticlește soarele de se vestejiră toate cele, că lăsară și buruienile capul în pământ, săracele”. Pentru cei mai în vârstă, nu e nevoie de detalii pentru a-și aminti. Pentru cei mai tineri, e un fragment dintr-un „moment vesel” cu Amza Pellea. Și pentru unii, și pentru alții, e o imagine a perioadei prin care trecem. De o lună și jumătate, nu de doar două săptămâni, n-a mai plouat, dacă nu cumva numim „ploaie” picurii de săptămâna trecută.

Până la genunchiul broaștei
Ei, și în weekend am mers nițel până la socri într-o vizită „de aprovizionare”, știți genul, și ne-am mai uitat pe geamul mașinii. Pe scurt, e jale, că era să confundăm păpușoiul cu pălămida. Nu de alta, dar era crescut până la genunchiul broaștei, vorba lui Creangă. Chestia ne-a pus pe gânduri, că taman ce văzurăm o știre despre exporturile record de grâu. E drept, pentru grâu a plouat când trebuia. Pentru păpușoi, există vorba aia veche: „plouă în mai, se face mălai”. Or, în mai n-a plouat, iar 400.000 de ieșeni, câți trăiesc la țară își frâng deja mâinile și se întreabă cu ce o să-și hrănească până la iarnă găinile și godacul. Până la iarnă, că peste iarnă e deja o problemă mult mai complicată.

Stăm prost de tot
Dacă e să te iei după statistică, când e vorba de asigurarea apei pentru plante, Iașul stă chiar foarte bine. Înainte de 1990, aveam 48.000 ha de teren amenajate pentru irigații. Acum, avem 50.315 ha. Să mai zică cineva că agricultura românească nu este competitivă! Mda, doar că în 1989 se irigau toate suprafețele amenajate. Acum, „amenajarea” înseamnă doar faptul că e o zonă de câmpie, în preajma unui râu, și încă nu s-au astupat canalele săpate pe vremuri. Că între canale e nevoie de aspersoare care să împrăștie apa, iar țevile s-au furat din 1990, e altă discuție. Pe scurt, irigate efectiv sunt doar 3.300 ha, din peste 500.000 cât teren agricol are județul. E drept, cifra e dublă față de 1997, când erau doar 1.452 ha, dar tot înseamnă doar puțin peste 0,5% din suprafața totală. Adică mai nimic. Or, nu degeaba am zis de 1997, an secetos. Atunci, producția de porumb în zonele irigate din județ a fost de 5.000 kg la hectar. În celelalte, 1.500 kg la hectar. Cam asta este diferența. Cu irigații, producția este triplă într-un an secetos. Fără alte comentarii, că sunt de prisos.

Nu e scump
Bun, dar dacă este așa de eficientă irigația, de ce nu se refac sistemele distruse în anii tulburi de după Revoluție? Un prim aspect ar fi costurile. Culmea, nu sunt chiar mari, iar investiția se amortizează în 2-3 ani de secetă. Instalarea țevilor necesare costă cam 7-8.000 lei/ha, iar cu apa nu este o problemă. Administrația Bazinală a Apelor Prut abia așteaptă un client nou. La un leu kilul de grăunțe de păpușoi, costul investiției, luând în calcul diferența de producție, se acoperă în doi ani. Bun, te costă și apa propriu-zisă, că ABA nu seacă Prutul pe gratis. Costul apei ajunge anual la vreo 1.000 lei/ha. Hai, 1.500 dacă plouă cât în Sahara, dar nu mai mult, spun agronomii.

Cu icoana prin sat
E drept, noi nu avem banii ăstia și nici nea Vasile din Cotu Morii, decât dacă intră în banii de înmormântare. Hai să zicem că e dispus să-i cheltuie, în ideea că profitul merită investiția. Ne rămâne și nu de ieri, de azi, problema fragmentării terenurilor. Nu poți trage 3 km de țeavă pentru a iriga 50 de ari. E nevoie de suprafețe mari, laolaltă. Bătrânii au experiența colectivizării forțate și nici nu vor să audă de asociații. Tinerii sunt încă prea puțini. Până să ajungem din nou la 50.000 ha irigate, prin asociere voluntară de această dată, mai avem de așteptat, până se schimbă generația. Până atunci, ieșim cu icoana prin sat, rugându-ne să plouă.