„În prezent, nu se cunoaște numărul exact al copiilor rămași acasă în urma plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate pentru perioade lungi de timp. Autorități ale administrației publice locale și centrale depun eforturi în vederea determinării numărului acestor copii și, cu toate acestea, dimensiunea reală a acestui fenomen rămâne necunoscută”. Este avertismentul dat de un ONG specializat pe protecția copilului, într-un studiu dedicat tocmai acestui aspect. Un fel „Lăsați orice speranță”, vorba lui Dante. O problemă prezentă în viața noastră încă dinainte de a deveni membri ai Uniunii Europene și devenită acută pentru întreaga noastră societate, prin efectele sale, a rămas, de mai bine de un deceniu, o adevărată taină pentru autorități. Să nu-i înjurăm totuși pe ai noștri prea tare. Alde Estonia sau Bulgaria n-au nici cea mai vagă idee cam care este situația copiilor cu părinți plecați în străinătate, iar Uniunea Europeană abia a început să-și pună picioarele în apă rece și gheață în cap pentru a se gândi la problemă. Pe tema copiilor rămași singuri acasă s-a vorbit mult, fără să se fi tras însă nicio concluzie. Haideți totuși să vedem dacă nu s-ar putea, din toate datele împrăștiate prin statistici, să ajungem noi la un liman.

2,9 milioane plecaţi
Românii au avut întotdeauna foc la ghete, vorba lui Pavel Stratan, chiar dacă ne place să ne lăudăm că suntem legați de țara noastră. De îndată ce s-au deschis frontierele, în 1990, românii au năvălit efectiv peste granițe. În acel an, aproximativ 100.000 de români și-au luat adio de la țara lor, stabilindu-se definitiv în străinătate. Numărul lor a scăzut treptat, stabilizându-se prin 1996 la vreo 14.000 de oameni, ca cifră anuală a migrației definitive. Cam tot atâția sunt și acum. În paralel însă, a apărut fenomenul celor plecați doar temporar, în ideea că se vor întoarce acasă bogați. Întâi mai puțini, pentru că accesul la piața muncii în Uniunea Europeană era foarte restrictiv, așa că cel care voia să muncească în străinătate trebuia să iasa cu viză turistică, iar pe urmă să se ascundă prin Italia și să lucreze ilegal. După 2007, odată cu intrarea în UE, numărul acestor „navetiști” a crescut. O estimare de care am mai vorbit și noi pomenea o cifră totală de 2,9 milioane de români „navetiști”, care lucrează 11 luni în străinătate și stau o lună în concediu acasă. Cam 160.000 dintre ei sunt ieșeni.

Încercări timide
Culmea, că nu s-ar putea spune că autoritățile au fost luate pe nepregătite, cum auzim la televizor de fiecare dată când ninge. Primul act normativ care voia să reglementeze situația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate a fost emis încă din 2006, când fenomenul încă nu ținea prima pagină a ziarelor. Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, cum se chema pe atunci, a emis un ordin care, dacă ar fi fost aplicat, ar fi dus la realizarea unei baze de date solide și detaliate cu toate cazurile existente. Nu că funcționarii ANPC ar fi fost vizionari. Un studiu al SOROS aprecia că cel puțin o treime din gospodării aveau cel puțin un membru plecat în străinătate, cifră care pare să se fi menținut la fel de valabilă și azi. Ordinul ANPC stabilea un termen de trei luni pentru identificarea de către asistenții sociali a tuturor cazurilor de copii cu părinți plecați din localitatea respectivă. Listele urmau să fie actualizate permanent, iar asistenții sociali trebuiau să întocmească planuri de intervenție adaptate fiecărui caz.

Personal puţin
De asemenea, cei care plecau peste granițe la muncă erau datori să anunțe serviciul social local. Doar că puțini anunțau că pleacă, așa cum nici acum nu se înghesuie să declare. În lipsa unei sancțiuni, obligația de a declara plecarea a rămas doar pe hârtie. Însăși urmărirea cazurilor s-a dovedit o misiune imposibilă. În municipiul Iași sunt opt asistenți sociali mari și lați care au și așa de urmărit o groază de cazuri ale unor copii aflați în situații de risc, darămite să-i mai caute și pe cei cu părinți plecați. Conform normelor, un asistent ar trebui să se ocupe de maxim 35 de cazuri sociale. Doar oamenii fără locuință sunt aproximativ 350 în Iași. În comune, situația este și mai dificilă, câtă vreme majoritatea au un singur asistent social, care trebuie să umble prin toate satele și să facă și raportări, fișe, dosare și toate celelalte. Același om se ocupă deja și de venitul minim garantat, și de ajutorul de lemne, și de bursele sociale pentru elevi, și de bătrânii fără îngrijire, și de persoanele cu handicap, unde să-l mai pui să urmărească și cine pleacă la muncă sau se întoarce?

Studii de cez
Ca urmare, această muncă a fost preluată de fundații. A fost una dintre ocaziile în care sectorul neguvernamental și-a dovedit utilitatea. Chiar în 2006 s-a făcut un studiu în școlile din Iași și Răducăneni, de către Alternative Sociale. S-au ales școlile, pentru că se puteau centraliza mai multe date în mai puțin timp. Conform acestuia, în cele două localități se găseau, la acea dată, 4.156 de elevi peste 10 ani, cu cel puțin unul din părinți plecat. Cum populația celor două localități reprezenta aproape 40% din cea a județului, putem extrapola și ajungem la cifra de 11.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate. Este o cifră spectaculos de apropiată de cifrele acceptate astăzi ca fiind cele „la zi”, semn că fenomenul a atins maximul încă de la bun început. Interesante au fost și alte constatări ale studiului, dincolo de un simplu recensământ în două localități. În oraș, o cincime din copii aveau ambii părinți plecați în străinătate. La Răducăneni, procentul era de doar 7%. În același timp, la Iași plecau cu precădere bărbații, respectiv 53% din total. La Răducăneni, doar 30% dintre cei plecați erau bărbați. Firesc, de altfel, câtă vreme principala ocupație în mediul rural este agricultura, care necesită cu precădere o forță de muncă masculină.

Cifre diferite
Anchetele efectuate în rândul copiilor de vârstă școlară au rămas cele mai credibile surse de informații. Nu sunt nici ele sigure, pentru că sunt excluși astfel din statistici preșcolarii din mediul rural, unde nu prea există grădinițe. Chiar fără aceștia, anul trecut se aflau în evidențele Inspectoratului Școlar Județean 11.496 de copii cu părinții plecați în străinătate. Dintre aceștia, în cazul a 1.676 de copii, ambii părinți erau plecați. Că serviciile sociale de pe lângă primării sunt depășite de amploarea fenomenului este vizibil și din cifrele obținute de acestea. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului are în evidență doar 3.712 copii lăsați în grija unui părinte sau a altor rude, 1.375 fiind lăsați în grija bunicilor. De unde această discrepanță între datele de care dispun două instituții ale statului? Pe de o parte, din eficiența raportării. IȘJ cere directorilor să numere copiii, directorii îi pun pe profesori să discute cu fiecare din clasă. Când ai doar 20-30 de copii de întrebat, rezolvi într-o zi. Când trebuie să alergi prin toată comuna, e mai greu. Asistentul social nu poate pur și simplu să-l întrebe pe învățător care este situația, pentru că raportarea către DGASPC trebuie să aibă la bază, pentru fiecare caz, câte un dosar, cu anchetă sociale și alte alea. Asistentul social nu poate spune pur și simplu: „În comuna Țibănești sunt 208 copii cu părinți plecați, din care în 94 de cazuri sunt plecați ambii. Așa mi-au zis profesorii”.

„Satul fără bărbați”
Care este consecința lucrului cu aceste cifre subestimate? Firește, o subestimare grosolană a fenomenului în final, strategii greșite și eforturi minime de sprijin. Doar pentru 127 de copii cu părinți plecați în străinătate au fost instituite măsuri de protecție speciale, 39 dintre ei fiind internați în centre de plasament. Asta, deși ar trebui luate măsuri măcar de monitorizare constantă cel puțin pentru cei 1.375 sau 1.676 rămași doar în grija bunicilor. Oficial, în 51 de comune din județ, problema nu există, pentru că asistenții sociali locali nu au raportat niciun caz. Culmea, dintre ele face parte și Butea, care a fost poreclită încă de acum 10 ani „satul fără bărbați”. Cu sprijinul Bisericii Catolice, majoritatea bărbaților de acolo au plecat la muncă în Italia încă înainte să se dea startul din 2007. Ca urmare a unor astfel de situații, în Strategia județeană de dezvoltare a serviciilor sociale se prevede construirea până în 2020 a 39 de centre de zi pentru copiii singuri acasă și 18 cantine sociale. Firește, în cele 47 de localități care au raportat că există copii cu părinți plecați.

Şi UE bâjbâie
La fel de incapabile de a oferi soluții fie și pentru simpla statistică se dovedesc a fi și organismele UE. Nici Eurostat, direcția de statistică a Comisiei Europene nu are habar câți copii au părinți plecați la muncă în străinătate. Abia Parlamentul European, la presiunea unor consorții de ONG-uri, a început să miște timid spre ideea unei politici europene în domeniu. În 2011, se estima că la nivelul întregii Uniuni, cam 500.000 de copii se regăsesc în această situație. Cifra era evident depășită de mult, numai în România aprecierile mergând la aproximativ 350.000 de copii, din care 126.000 cu ambii părinți plecați. Doar că și la nivel european se discută tot pe date centralizate de la instituții de stat de profil. Or, statisticile Ministerului Muncii de la noi indică doar 80 – 90.000 de cazuri, cu mici fluctuaţii de la an la an.

Fenomen de masă
Fără a exista statistici ferme, doar în Polonia se estimează că aproape un milion de copii au măcar unul din părinți plecați la muncă, pe o durată mai mare de trei luni. În Lituania, se vorbește de o cifră de 5% dintre copii, dar nimeni nu-și asumă cifra, fiind considerată prea mică față de fenomenul real. Alde Letonia sau Bulgaria nu au niciun fel de statistici, nici măcar neoficiale, dar în Bulgaria se știe că numeroase sate din nordul montan și sărac al țării au rămas practic fără adulți activi, aceștia fiind plecați la muncă. Estonienii nu-și bat capul, că la ei se pleacă la muncă în Finlanda, iar părinții se întorc în weekend acasă. Abia în 2013, Comisia Europeană a emis o recomandare privind copiii aflați în situații de risc, fără a exista însă o alocare financiară dedicată copiilor cu părinți plecați la muncă. Aceasta este de altfel marea problemă. Fenomenul afectează aproape exclusiv țările din estul Europei, iar UE este obișnuită să gândească la scară globală, luând în calcul problemele care afectează majoritatea statelor membre, nu doar vreo 10, pierdute undeva la capătul hărții, spre stepa rusă.

Părinţii, ca musafiri
Dincolo de cifre, totuși, care este problema cu acești copii? De ce să ne batem capul? Pentru că un sfert din acești copii au sub 6 ani, adică își formează cei 7 ani de-acasă fără unul din părinți. Alt sfert are între 7 și 10 ani. Ba chiar, la fiecare 25 de copii părăsiți acasă, unul n-are nici măcar un an, dar ambii părinți sunt plecați. Un procent de 4% din 350.000 înseamnă 14.000 de sugari care habar nu vor avea cine le sunt părinții. Vă puteți imagina copilul care își privește părinții doar ca pe niște musafiri veniți cu jucării străine? Care învață să zică „bunica”, iar de „mama” află abia în clasa întâi? Un copil din șase nu-și vede părinții nici măcar o dată pe an. Iar acești copii sunt, vrând-nevrând, neglijați. Bunicii fie nu au timp să crească încă un rând de copii, fie nu fac față, biologic vorbind.

Vulnerabilităţile copiilor
Pe scurt, copiii fără părinți sunt neglijați. Pe larg, sunt supuși unui șir de riscuri, lung cât o zi de post. Pot ajunge menajere în casa celui care îi crește. Sunt vulnerabili la abuzuri fizice, psihice sau sexuale. Sunt timorați, lipsiți de încredere în forțele proprii, tocmai pentru că dacă nu sunt abuzați, sunt cocoloșiți excesiv. Fără un model reprezentat de familia firească, simțul lor moral este deficitar, cu eventualele consecințe penale viitoare.

Migraţia, nicio sfârâială?
Iar toate astea, pentru ce? Statistic, o treime dintre cei plecați constată că au plecat degeaba, pentru că o duc chiar mai greu decât în țară. E și firesc. Când plecau în Grecia, leafa câștigată acolo era în medie de 500 de euro. Prin Italia, 7-800 de euro. Puțin trec de 1.000, în Germania. Nu vorbim de elite aici, ci de marea masă, care lucrează în joburi prost plătite. Dacă scazi chiria și mâncarea „acolo”, ce mai rămâne de trimis acasă? Altă treime constată că o duce la fel ca în țară, dar fără copii. Doar o treime sunt mulțumiți. Merită? Dacă am mai adăuga și că 18% din cupluri au probleme atunci când unul pleacă, iar celălalt rămâne, iar că din acești 18%, 43% ajung la divorț, am zice că nu prea merită. Într-o singură comună, cum este Tomeștiul, în fiecare lună vreo 10 cupluri divorțează pentru că el sau ea și-a găsit altă pereche în Italia. Merită?