Scriitorul ieşean Florin Lăzărescu resimte din plin efectele caniculei asupra capacităţii creative. Vorba lui Cehov, „numai grafomanii şi fetele mari scriu vara”. Dar, totuşi, pentru a lupta cu lenevia care atrofiază simţurile zămislitoare de metafore, Lăzărescu mai mâzgăleşte, din când în când, câteva rânduri în jurnalul personal.
– Tocmai am fost la Viena, la o sesiune de discuţii literare, dar nu m-am simţit prea grozav. Ieşirea asta, brutal de aseptică, tocmai în buricul Europei civilizate, m-a scos brusc din farmecul uliţelor din satul natal, acolo unde prizez ca un nebun praful ridicat de roţile căruţelor. Ah, când voi ajunge celebru ca Tolstoi, îmi voi ridica în sat o reşedinţă a senectuţii înţelepte, unde-mi voi scrie memorii mai bine vândute decât cele aşternute pe hârtie de bărbosul din Poliana Iasnaia.
– Ieri m-a căutat un consătean, cică să vin la el pentru a-i repara televizorul. I-am explicat că eu nu mă pricep la astea cu circuite integrate, dar degeaba. Omul era convins că am făcut un documentar despre depanarea radio – tv, numit Lampa cu căciulă. I-am promis că-mi voi actualiza pregătirea tehnică în domeniul televizoarelor, urmând a scrie câteva ghiduri de întreţinere şi reparaţii, ca, de pildă, “Plasma în unghi drept”, “Cum să fii mai deştept decât Smart TV” sau “Învaţă să slăbeşti cu dieta Slim TV”.
– Mă urmăreşte povestea din Aferim!. Mai precis, am coşmaruri din ce în ce dese, din care mă trezesc cu greu, asudat din cap până-n picioare. În vis, se face că directorul Polirom mă leagă de un cal alb şi mă târâie sub ameninţarea biciului spre tot felul de lecturi publice organizate la Berlin, Paris, Atena. Până la graniţă, drumul e cumplit, mă hurducăi prin tot felul de gropi, dar, când trec de Nădlac şi intru pe autostradă, încep un pic să-mi revin şi să-mi simt cât de cât încheieturile. Degeaba urlu permanent că m-am săturat de robia celebrităţii şi că vreau să fiu un simplu funcţionar la Muzeul Literaturii Române, zapciul Poliromului nu mă lasă deloc din strânsoarea tirajelor şi expunerii publice de mii de euro. La un moment dat, ţin minte că, în drum spre Berlin, am trecut pe lângă o localitate cu un nume ce-mi părea cunoscut: FILIT. I-am strigat zapciului: „Lasă-mă aici! Dă-mă rob altcuiva, prin încredinţare directă, pe persoană fizică!” Dar, degeaba. Calul trage înainte, aruncându-mă, într-un final, pe un raft imens la Biblioteca Centrală Universitară. Mă trezesc brusc, bucurându-mă, totuşi, că zapciul m-a lăsat la doi paşi de serviciu.
