Orice țară are felul ei de a se ocupa de trecut. În Scoția, lorzii decăzuți taie bilete și vând povești cu fantome zdrăngănind din lanțuri ca să aibă cu ce-și repara castelele din Highlands. În Italia, conții de buzunar și marchizii de mucava și-au donat castelele și moșiile statului, în schimbul unei rente, pentru a scăpa de costurile exorbitante ale întreținerii acestora. În România, acest rol de Mecena darnic a fost asumat de stat, din 1948, când a început să confiște cam orice era construcție valoroasă în țară. La Iași, casa Sadoveanu ce-a mai scăpat, dar numai pentru că proprietarul era un favorit al regimului. Unele monumente istorice au fost astfel salvate. De altele, statul român și-a bătut joc cum nici barbarii n-ar fi făcut-o. Despre un astfel de monument cu un destin tragic vom vorbi și în cele ce urmează. Pentru început, țineți doar minte faptul că există două tipuri de monumente istorice: lista A și lista B. Pe prima se regăsesc cele de interes național și mondial. Pe a doua, cele de interes local, care merită păstrate, dar nu chiar ca Sarmisegetuza sau bisericile de lemn din Maramureș.
Pe lista B
Un monument de listă B este și palatul de la Miclăușeni, construit de Sturdzești. Cine n-a văzut Palatul Culturii sau palatul lui Cuza de la Ruginoasa, și le poate imagina din fotografiile celui de la Miclăușeni, pentru că e realizat în același stil neogotic din care în Europa au rămas doar foarte puține exemple. Rădăcinile Sturdzeștilor coboară mult în timp, dar nu le vom face aici arborele genealogic. Spunem doar că, în pofida unei păreri pe care am avut ocazia să o auzim destul de des, nu sunt niște venetici fanarioți la origini, ci boieri pământeni, iar acel „dz” din nume provine de la transcrierea latină a unei litere slavone asemănătoare, dar nu identice cu „z”-ul obișnuit. Așa de pământeni erau, că au reușit chiar ca la revoluția din 1848, două aripi ale familiei să fie în tabere adverse. Dacă mai era nevoie de vreo dovadă.
O splendoare
Palatul de la Miclăușeni a fost început la 1880, pe moșia pe care Sturdzeștii o stăpâneau deja de aproape 100 de ani, peste un mai vechi conac. A fost terminat greu, pe la 1904, cu cheltuieli enorme, dar a ieșit o splendoare. Trepte de marmură, sobe de porțelan, mobilă din lemn de trandafir, o bibliotecă imensă, de 60.000 de volume, colecții de artă și arme. În primul război mondial, palatul a fost transformat în spital militar, Sturdzeștii implicându-se puternic în acțiuni caritabile. Imediat după război, aveau să fie printre primii boieri care să aplice reforma agrară din 1921 a regelui Ferdinand. Tot ei au fondat așezăminte pentru orfanii de război. Palatul era însă blestemat.
Transformat în lagăr
În toamna lui ’44, rușii l-au transformat în lagăr pentru prizonierii germani și a început catastrofa. Lagărul era în corturi și barăci, în curte. În palatul propriu-zis stăteau gardienii ruși. Care au pus pe foc cărți de o valoare inestimabilă. Pe altele, le-au dat în sat, pe băutură. O bună parte din mobilă și din colecțiile de artă a fost salvată din ghearele burghezo-moșierimii române exploatatoare. O ultimă proprietăreasă a palatului, Ecaterina Cantacuzino, a încercat să salveze ce mai rămăsese din palat, donându-l Mitropoliei, spre a fi transformat în mănăstire de maici. Care mănăstire a fost desființată în 1953, iar ce nu au distrus rușii a fost făcut praf de statul român.
Trecut zbuciumat
Palatul a fost trecut în patrimoniul Ministerului Metalurgiei și transformat în depozit de explozibil. Din fericire, nu a avut soarta partenonului atenian, pentru că după 7 ani, în 1960, a devenit centru de plasament pentru copii cu handicap psihic sever. Palatul a luat foc în 1968. Din nou, în 1985 și reparat de mântuială. Ce-a mai rămas, a fost retrocedat Mitropoliei în 2001, pe criteriul „na-ți-o frântă, că ți-am dres-o”. S-a făcut același lucru ca în toate cazurile de imobile retrocedate. Sunt revendicate? Apoi, nu băgăm bani în ele, ca să nu se spună că investim în bunul altcuiva. A, se dărâmă singură clădirea, că n-o repară nimeni? Asta e. Că statul s-a folosit 60-70 de ani de o clădire fără să plătească nimic și ar fi fost de bun-simț să o dea înapoi la cheie, nu mai contează.
Va fi muzeu
Statului român nici nu i-a păsat. Asta, deși palatul e monument istoric. Legea impune proprietarului unui monument istoric să-l repare și să-l întrețină, pentru a nu încasa niște amenzi nasoale. Cu excepția situației în care proprietarul este chiar statul. După retrocedare, Mitropolia a găsit o posibilitate de finanțare a reparațiilor, cu banii de la Banca Mondială. Rezultatul a fost spectaculos și nu prea. La prima vedere, palatul a redevenit ce-a fost odată. La a doua, este doar o umbră a ce a fost. Lucrările au fost făcute prost, iar splendoarea de odinioară este încă departe. Și zău că e păcat. E monument, la urma urmei, nu? Mitropolia vrea să-l facă muzeu. Statul s-a angajat să aibă grijă de el, că e monument istoric și de arhitectură. Măcar fifty-fifty? Dați un leu pentru un muzeu?
