Mai țineți minte lecțiile de istorie dintr-a patra? Atunci când ați învățat despre istoria românilor? Una din lecții era dedicată Micii Uniri de la 1859. Pe scurt, Moldova l-a ales domnitor, la 5 ianuarie, pe Alexandru Ioan Cuza, Muntenia l-a ales tot pe el la 24 ianuarie, pe urmă Cuza a mers la sultan să-i pună ștampila pe cartea de muncă în care trecuse funcția de domnitor pe două țări, cu leafa dublă și spor de muncă grea. Pe urmă a confiscat averile mănăstirilor, a dat pământ la țărani, l-a pupat pe Moș Ion Roată pe obrazul pe care-l scuipase boierul, l-a prins pe ăla cu ocaua mică, dar mama lor de boieri, l-au dat jos de pe tron ca să-l aducă pe unul, Carol de Hopânțol. Cuza a murit în exil, plâns de toată suflarea noii Românii, de la vlădică până la opincă. Nu? Nu. Istoria nu e cum ați învățat-o, nu e cum o credeți. Cum glumeau și cei de la Vacanța Mare cândva: pe Burebista îl chema de fapt Bőresvisztȁs, numai că nu vrem noi să recunoaștem.

Fața mai puțin cunoscută
Azi vom deschide cartea de istorie la o pagină încă nescrisă. De fapt, e scrisă, dar cu cerneală simpatică, de-aia invizibilă în condiții normale. Pe ici, pe colo, vom apela și la notele de subsol, scrise mai mărunt decât cele dintr-un contract de creditare, pentru a vă arăta fața mai puțin cunoscută a Micii Uniri. Punctul de la care Iașul a decăzut treptat de la statutul de capitală de stat la oraș prăfuit de provincie, rămânând totuși la fel de orgolios.

Anti-unioniști
Drumul spre Unire, de la 1856 încolo, a fost frânat pe cât s-a putut de o serie de moldoveni care refuzau să se lase luați de valul entuziasmului. Trei dintre ei au fost de-a dreptul feroce în rezistența împotriva unirii. Unul a fost Gheorghe Asachi, al cărui nume îl poartă încă străzi și școli, dar nu pentru activitatea sa politică, ci pentru meritele sale în organizarea învățământului. Din al doilea a mai rămas doar numele unei străzi, în spatele Colegiului ”Costache Negruzzi”. Cum a ajuns numele unui anti-unionist acerb precum Nicolae Istrati să fie purtat de o stradă ieșeană, nu știm. Probabil strada a fost botezată așa pentru că pe-acolo o fi avut casa și probabil că primarul care a botezat-o astfel se uita la București încruntat. Al treilea a fost însuși Costache Negruzzi. Celor trei le aparțin cele mai intense acțiuni împotriva unirii de la 1859 și cele mai aprinse petiții adresate Bucureștiului după acest moment. Bine, dar de ce? Păi, ca să dăm un citat de epocă, „moldovenii vor fi siliți să îndure legea muntenilor și să fie absorbiți mai curând ca un popor cucerit decât ca unul unit cu Țara Românească”. Și nu că anti-unioniștii ar fi fost niște ticăloși care nu dorea binele poporului. Dimpotrivă.

Varianta Focşani
La 1859, Iașul era mai mic ca populație decât Bucureștiul: 65.745 de locuitori, față de 121.734. Da, dar… Avea deja universitate, Academia Mihăileană. Avea alimentare curentă cu apă, în timp ce bucureștenii se îmbolnăveau de holeră bând din Dâmbovița. Se făceau deja probe pentru iluminatul electric, în timp ce la București abia începea programul de iluminat cu gaz. Bucureștiul era doar un sat ceva mai mare, pierdut printre smârcurile Dâmboviței. Lupta politică pentru stabilirea viitoarei capitale a fost crâncenă, ambele părți fiind conștiente că orașul câștigător va beneficia enorm pe termen lung, în condițiile unei administrații centralizate, cum era cea specifică țărilor române. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Problema Iașului era amplasamentul, la doar patru ore de marș de frontiera cu Rusia, ceea ce nu era de natură să-i bucure pe turci, care erau totuși puterea noastră suzerană. Problema Bucureștiului era dimpotrivă, alături de dezvoltarea mai slabă, de apropierea de frontiera turcă. Asta îi mulțumea pe turci, dar îi scotea din sărite pe ruși, ceea ce explică de altfel faptul că anti-unioniștii au primit și sprijin moral din partea Imperiului Țarist. La un moment dat, se discuta de amplasarea capitalei la Focșani, ca să fie împăcată și capra, și varza. Orașul era tăiat în două de râul Milcov, care forma granița dintre Moldova și Muntenia, așa că simbolic era perfect. Doar că numele de „oraș” nu prea se potrivea unui târg vai de capul lui. Dezavantajul major era că la Focșani trebuia construit totul, de la Palat administrativ și garnizoană, la spitale și poliție. Or, să construiești o capitală aproape de la zero era cam mult pentru două stătulețe pe care nu le dădeau oricum banii afară din casă.

„Jos Unirea”
Decizia finală i-a aparținut lui Cuza, care s-a dus la București să preia și coroana Munteniei, în 1859, și acolo a rămas. Mă rog, a avut încă trei ani și o reședință la Iași, actualul Muzeu al Unirii, dar mesajul a fost clar de la bun început. O vreme, au existat două guverne distincte, la Iași și la București, iar în guvernul „central” funcționa un minister provizoriu special pentru Moldova. Anii 1859-1862 au fost anii în care Iașul a început să piardă tot mai mult teren și să primească tot mai multe promisiuni. Au fost ani tensionați, în care ieșenii au reclamat tot mai mult ingerința Bucureștiului în treburile Moldovei. Iar moldovenii se știe că sunt aprigi. De exemplu, în ianuarie 1861, ministrul cultelor din Moldova, Alexandru Cantacuzino, greco-muntean de origine, a vrut să o schimbe pe directoarea școlii centrale de fete, cu o „străină”. La acea dată, „străină” însemna evreică, ceea ce i-a enervat și mai dihai pe moldoveni, în afara ingerinței ministrului în autonomia școlară. A urmat o veritabilă răscoală, care a cuprins și școlile de băieți, fiind necesară intervenția pompierilor pentru a-i împrăștia pe liceeni. Atunci s-a auzit pentru prima oară la Iași strigătul „Jos Unirea”.

Minister pentru Moldova
Pentru Iași, catastrofa a avut loc în 1862. După 24 ianuarie 1862, nu s-a mai folosit expresia „capitala Iași”, folosită până atunci alături de „capitala București”. Tot în ianuarie, a fost desființat ministerul pentru Moldova, fapt blamat până și de prim-ministrul Barbu Catargiu, care cerea „a nu face să strige Moldova, că unirea a fost pentru ea o prăpastie”. Procesul de centralizare demarat de Cuza a continuat însă în forță. În februarie, Monitorul Oficial „Partea Moldovei” a fost transformat într-o simplă „Foaie de publicațiuni oficiale”, desființată și ea ulterior. Ca să nu mai fie gălăgie, prevederile legii presei din Moldova au fost înăsprite și extinse asupra întregii țări. Ziarul „Romînul” a apărut într-o ediție specială de doliu, dar asta nu a ajutat la nimic. Arhivele au fost mutate la București. Apoi, ministerul cultelor. Apoi, veniturile mănăstirești au fost centralizate, tot la București. A fost desființat Directoratul afacerilor străine de la Iași, luându-ni-se până și dreptul de a elibera pașapoarte. Curtea de Întăritură de la Iași, echivalentul actualei Curți de Apel, a fost desființată și înlocuită cu un simplu Tribunal, ca în orice alt județ. Asasinarea, în iunie 1862, a lui Barbu Catargiu, crimă în care s-a vorbit și de „ipoteza moldovenească”, nu a oprit centralizarea statului, în detrimentul Iașului. Urmașul său, Nicolae Kretzulescu, tot muntean, a desființat Directoratul ministerului de interne de la Iași, apoi administrația poștelor, iar școala militară a fost mutată la București. Au fost desființate vămile moldovene, ceea ce a lipsit Iașul de venituri locale importante. Ultimul Directorat existent la Iași, cel al justiției, a fost și el desființat în august 1862, moment în care Iașul a devenit oficial un oraș de provincie. În schimb, i s-au dat promisiuni pe bandă rulantă.

Ce i s-a promis
Dar ce i s-a promis Iașului, la urma urmei? La momentul Unirii, s-a propus ca la Iași să funcționeze Curtea de Casație, cea mai înaltă instanță a țării. S-a renunțat la idee din cauza opoziției ferme a lui Mihail Kogălniceanu și Anastasie Panu. S-a promis Iașului că mitropolitul primat al României va fi moldovean, cutumă respectată cumva până azi, patriarh fiind ales constant mitropolitul Moldovei. Că dintre patriarhii României, doar Teoctist și Nicodim Munteanu au fost moldoveni, e altă discuție. Miron Cristea era ardelean, Justinian Marina era vâlcean, Iustin – argeșean, iar Daniel este timișorean prin naștere.

Nimic în schimb
La 1862, în plină campanie de centralizare, Mihail Kogălniceanu a venit totuși cu un program de compensații pentru Iași. El presupunea consolidarea Universității, înființarea de antrepozite vamale, reducerea la jumătate a impozitului funciar aplicat în Moldova, construirea catedralei mitropolitane și a cazărmii, continuarea programului demarat de Mihalache Sturdza de construirea de șosele pietruite, ca și transformarea Prutului în râu navigabil, până la Ungheni și construirea unei căi ferate pe ruta Iași-București. Nu de alta, dar deputații ieșeni preferau să meargă spre București prin Suceava și Viena, cu trenul, iar apoi pe Dunăre, până la Giurgiu, pentru a ajunge în capitală. Drumul era mai rapid decât cel cu trăsura pe drumul pietruit de Sturdza până la Galați, iar de acolo pe drumurile de pământ ale Munteniei. Programul de compensații a fost respins de Cameră, așa că de el s-a ales praful.

Lucrări de construcţie a BCU

„A doua Capitală”
Unele compensații au fost, de-a lungul timpului, și o să vă lăsăm să decideți dacă ele sunt suficiente pentru achitarea datoriilor Bucureștiului față de Iași. Calea ferată s-a făcut, până la urmă. În fața Gării au funcționat mult timp Antrepozitele Vamale, construite la 1893, în timpul lui Carol I. De fapt, Carol I, iar mai apoi Ferdinand, au făcut tot posibilul pentru ca ieșenii să accepte ideea că nu mai sunt „capitaliști”. Statuia lui Miron Costin este construită în principal din banii lui Carol. Cea a lui Cuza a fost făcută cadou Iașului, la 1912, tot de Carol. Culmea, regelui nu i-a plăcut ideea să-i înalțe statuie predecesorului său, iar serbările inaugurării s-au desfășurat sub protecția poliției, existând puternice contra-manifestații în care Cuza era etichetat drept trădător. Ca reparație morală, Iașul a fost denumit oficial în timpul lui Carol „a doua Capitală”. Mai târziu, în 1926, regele Ferdinand a finalizat lucrările la Palatul Culturii, începute de Carol. Un alt rege, Carol al II-lea a construit Biblioteca Fundațiilor Regale, actuala BCU. Rolul dat Iașului nu a mai fost însă niciodată politic, ci doar, cel mult, cultural. Iar compensațiile cerute de ieșeni nu au mai fost nici ele politice sau administrative. Lumea înțelegea că Iașul se duce încet-încet în liga a II-a. În anii ’30, ieșenii cereau construirea unui Panteon care să conțină osemintele marilor oameni de cultură și politicieni români. Nu se mai vorbea de Prut navigabil, iar autostrada sau Spitalul Regional de Urgențe nu erau încă la ordinea zilei, cum sunt acum. În schimb, se vorbea de o cale ferată Suceava – Iași – Chișinău – Odesa. Al doilea război mondial avea să scoată de pe agendă și acest proiect.

Câteva cifre
Pentru Iași, pierderea statutului de capitală a însemnat o veritabilă catastrofă. În primii 40 de ani de la Mica Unire, populația Bucureștiului s-a dublat, ajungând la 276.000 de oameni, în timp ce creșterea la Iași a fost de doar 18%. În 1930, Bucureștiul avea 640.000 de locuitori, în timp ce populația Iașului creștea lent, abia depășind 102.000 de locuitori. Doar industrializarea forțată de pe vremea lui Ceaușescu a dus Iașul la cei 320.000 de locuitori pe care îi are. Departe de a fi un simplu complex de inferioritate, pierderea statutului de capitală a ruinat practic Iașul. Nu e de mirare, în aceste condiții, că abdicarea lui Cuza a fost sărbătorită la Iași cu trei zile de serbări populare și de iluminație publică. De Paște, pe 3/15 aprilie, ieșenii au ieșit în stradă, în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu. Aproximativ 500 de oameni, enorm pentru acea vreme au strigat „Jos Unirea”. Culmea, că nu se cerea separarea efectivă de Muntenia, aplicarea prevederilor Convenției de la Paris din 1858: un stat, doi domni, două guverne. În Moldova, se cerea proclamarea ca domn a lui Nicolae Rosetti-Roznovanu. Locotenența domnească a ordonat reprimarea manifestației, iar un regiment muntean a tras în plin, iar ieșenii au aruncat cu pietre și au lovit cu ciomege. Au fost 16 morți printre soldații munteni și peste 100 de morți și răniți printre răzvrătiți. Printre răniți s-a aflat însuși mitropolitul. Răscoala a fost înăbușită, iar Calinic Miclescu a fost pus sub acuzare pentru trădare. Decretul de amnistie semnat de principele Carol imediat după venirea la tron l-a salvat de la moarte.