Vine o vreme când, oricât ai încerca să te păcăleşti, talentul şi geniul ies din tine ca picătura de rouă pe mlădiţa fină a ierbii dimineţilor de vară. Viaţa şi opera lui Constantin Simirad, fost primar, fost ambasador, atestă cu prisosinţă acest adevăr de o adâncime tantrică. Oricât a încercat domnia sa, prin diverse subterfugii, ba făcând pe-a primarul, ba fumând havaneze ca ambasador, vâna de scriitor i-a răsărit la suprafaţă, viguroasă ca o rădăcină de baobab. De altfel, filele de jurnal pe care le-a îmbibat cu cerneală în ultimul timp ne dezvăluie zbuciumul creator pe care-l trăieşte incontinent.

– Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la vremurile când mă plimbam cu cămaşa înflorată pe străzile din Habana Vieja, căutând din ochi umbra lui nea Hemingway, parcă simt cum mă bântuie un dor de meleagurile acelea, de-mi vine să-l sun pe senior Castro, dar cu taxă inversă, că la pensia mea nu prea-mi mai permit aventuri exotice. Dar poate că voi înfiinţa la Iaşi un club al iubitorilor de literatură şi politică central şi sudamericană, să ne desfătăm seara cu un tango înflăcărat, un trabuc şi-un rom jamaican, cum îi stă bine pensionarului intelectual.

– M-am plimbat ieri prin oraş şi nu prea mi-a priit. Am revăzut câteva dintre monumentele de arhitectură ale Iaşului şi mi-am dat seama că istoria va fi nedreaptă cu mine. Adică, de ce unii să rămână în memoria ieşenilor prin clădiri fastuoase gen Piramida lui Dubeţ, iar eu să apar doar cu Ţâţa lui Simirad de la Hala Centrală? Sper ca măcar Ateneul din Tătăraşi să-mi poarte oficial numele. Nu mai ţin minte dacă şi ăstuia i-am plasat pe pereţi vreo placă memorială. Mâine mă duc pe-acolo, măcar să mă semnez cu o carioca pe casa scării.

– Mă gândesc să încep o nouă serie de cărţi de succes, în genul „Audienţelor sub cerul liber”, dar nu prea mai găsesc personaje care să mă inspire. Nici măcar poştaşul care-mi aduce pensia nu mai are haz. Degeaba îi las doi poli bacşiş pe lângă un pahar de ţuiculiţă fiartă, se uită la ei ca la nişte bilete de tramvai compostate. Ei, dacă bate apropouri, eu 10% nu-i las, asta să-i fie clar!

– Apropo de bilete, am văzut că a apărut prin Iaşi un tramvai bibliotecă. Parcă m-ar bate gândul să mă plimb cu el vreo câteva zile, doar aşa, să-mi desfăt ochii. Şi dacă mă prind controlorii fără bilet, ce să facă? Să mă amendeze punându-mă să-mi citesc propriile cărţi? Eh, mai bine stau acasă, fac focul, pun un ceainic pe plită şi visez la vremurile în care semnam ca primarul atâtea şi atâtea opere şi capodopere literare.