Chirurgul prof. univ. dr. Viorel Scripcariu ţine cu orice preţ să parafrazeze un vechi proverb, transformându-l în „Cine se înscrie de dimineaţă în cursa electorală, rector la UMF ajunge”. Văzut de mulţi drept pretendentul cu cele mai mari şanse de reuşită, Scripcariu şi-a depus dosarul de candidatură pentru cea mai înaltă funcţie în UMF Iaşi chiar la prima oră a primei zile de înscrieri, 4 ianuarie 2016. Curioşi să aflăm mai multe despre ce anume îl recomandă pe distinsul chirurg, i-am răsfoit jurnalul personal.
– Pe când lipeam două vase de sânge între bilă şi ficat, gâdilând un pic cu bisturiul şi capătul de pancreas, am avut o revelaţie legată de destinul meu de profesionist în ale medicinei. Oare cât timp o să mai cotrobăiesc prin osânza obezilor, ca o cârtiţă ce sapă galerii nesfârşite, în loc să mă aşez şi eu la biroul şi secretara mea rectorială? Am şi eu o vârstă, m-am săturat să tot gâdil buricul pe dinăuntru. A venit vremea să stau eu cu buricul în sus, pe un fotoliu capitonat, cu vedere spre turla Spiridonului. Aşa că, până când am terminat de lustruit un pic bila şi am cusut ficatul omului, îmi şi făcusem proiectul de management, ba chiar am făcut şi cinste colegilor cu un strop de perfuzie de prună.
– Primul lucru pe care-l voi face când voi ajunge şef va fi să chem o echipă specializată în decontaminări biologice şi pe care s-o las uitată vreo săptămână în biroul rectorului. Mă gândesc că un exorcist ar fi cam scump şi n-ar cadra cu pretenţiile ştiinţifice ale aşezământului educaţional. Şi apoi, ca să nu iasă vorbe, i-aş camufla pe băieţi în zidari, spunându-le tuturor că vreau să-mi schimb tencuiala. La urma urmei, la câte infecţii intraspitaliceşti sunt în România, gestul meu ar părea cât se poate de firesc. Ar fi şi culmea ca însuşi rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie să contracteze vreo boală ruşinoasă, din aia care se lasă cu tratament injectabil făcut de infirmierii de la DNA.
– Înţeleg că una dintre posibilele contracandidate, doamna profesor Doina Azoicăi, aflând că mi-am depus dosarul, s-a retras deja din cursă. Probabil că, în locul stresului specific funcţiei de rector, doamna preferă să-şi bea liniştită ceaiul de seară din ceainicul cu motive arăbeşti. Într-un fel, o înţeleg. Uneori, argintăria din casă valorează mai mult decât orice titlu academic. Nu e şi cazul meu, care folosesc linguriţe din plastic, de unică folosinţă. Chestie de igienă, dar şi de protecţie casnică. Urăsc cleptomanii, mai ales ăştia de rit nou, care se bucură şi de la o agrafă de birou.
