Cea mai puternică bancă din Islanda, împreună cu moneda naţională şi activitatea la bursă, se prăbuşeau, în decursul lui 2008, în urma crizei financiare binecunoscute. Guvernul este demis un an mai târziu, făcându-se alegeri anticipate, mai mulţi bancheri sunt daţi în urmărire de către Interpol, arestaţi ori pleacă din ţară, acuzaţi fiind de o politică financiară rău-intenţionată. Se ajunge până acolo încât este schimbată chiar şi Constituţia ţării, în favoarea poporului. Interesant, dar şi ciudat în acelaşi timp, pentru că atât românii, cât şi ceilalţi cetăţei din Uniune nu au ştiut aproape nimic despre revolta sau revoluţia islandeză.
În timp ce alte ţări din Europa au răspuns la criză cu măsuri de austeritate nepopulare, Islanda a falimentat marile bănci, le-a naţionalizat şi a refuzat, de două ori consecutiv, cu un procent covârşitor de 90 la sută, să semneze acordul de returnare a datoriei către Marea Britanie şi Olanda, în valoare de 3.500 de milioane de euro, bani pe care toate familiile islandeze ar fi urmat să-i plătească lunar pentru următorii 15 ani.
Un comportament considerat “nevrednic pentru şeful statului într-o democraţie reprezentativă”. Acuza a fost lansată de Svenska Dagbladet care a lansat un front împotriva preşedintelui Islandei, Ólafur Ragnar Grímsson, cel care a susţinut voinţa poporului în acele momente.
Mass-media, ureche surdă la evenimente
Un an mai târziu (2010) oamenii ajung din nou în stradă, cerând o constituţie care să le apere interesele. Modelul democratic a funcţionat perfect aici, poporul numind 25 de cetăţeni apolitici într-o adunare constituţională, aceasta, la rândul său, propunând un proiect întocmit pe baza recomandărilor cetăţenilor din întreaga ţară prin care oamenii pot lua decizii economice.
Dintre toate schimbările benefice, una s-a remarcat, însă, în mod deosebit: a fost aprobată propunerea de a fi traşi la răspundere cei responsabili cu criza. Pedeapsa? Închisoarea pentru toţi cei ce vor fi găsiţi vinovaţi.
Astfel, Islanda a demostrat că democraţie înseamnă conducerea de către popor, recunoscându-i suveranitatea, dând, în acelaşi timp, o lecţie Europei.
De amintit este faptul că marile instituţii media europene nu au menţionat nimic din toate cele întâmplate, iar în România, „revolta” nu a fost pomenită nici măcar sub formă de ştire (doar sporadic, pe bloguri), semn că unora le este frică, probabil, de faptul că modelul ar putea fi preluat. De ce? Pentru că poporul ar putea să redevină suveran, şi toate acestea ar însemna pierderea resurselor financiare care finanţează politica.
