Acum aproape trei săptămâni, mai exact pe 18 ianuarie, mai exact a treia zi de luni din an, a fost cea mai tristă zi a anului. Nu o spunem noi, ci niște psihologi, care au luat în calcul faptul că a trecut ceva timp de la sărbătorile de iarnă, a venit scadența datoriilor făcute cu respectiva ocazie, tocmai ai ratat tentativa de a te lăsa de fumat, până la concediul de vară mai este o groază de timp și încă vreo câțiva factori de genul ăsta. Iar cea mai tristă zi a anului predispune la melancolie. Iar melancolia, la nostalgie. Nu neapărat că înainte era mai bine, dar măcar pentru că „înainte” eram mai tineri. Iar la urma urmei, dacă privim retrospectiv, mai că ne apucă tristețea. Asta, pentru că am făcut greșeala să recapitulăm ce avea Iașul înainte și ce a mai rămas acum.

Nema industrie grea
Mai țineți minte stema comunistă a Iașului? Avea pe ea turnul Palatului Culturii, bourul Moldovei, o roată dințată simbolizând industria grea, o retortă, simbolizând industria chimică și o flacără, ca simbol al științei în general și al universităților în special. Ne-au căzut ochii pe ea frunzărind netul și ne-am gândit să facem un mic inventar al vechilor branduri ale Iașului. Ce era, ce nu mai este și ce a rămas. Nu vom vorbi despre industria grea, căci ne-am referit la ea în câteva rânduri relativ recent și știm cu toții că Tepro încă merge, CUG e pe ducă ș.a.m.d. Vom vorbi deci despre altele.

Prima fabrică din zonă
De exemplu, despre industria conexă principalei bogății a județului nostru: pământul, deci despre industria alimentară. În fond, cu o fabrică din acest domeniu a fost inaugurată Zona Industrială, care era cândva mândria Iașului. Fabrica de Ulei, construită în 1961, a fost prima de pe noua platformă industrială a Iașului. În perioada sa de glorie, care s-a prelungit și după 1989, avea 1.000 de angajați și producea din plin, pe baza plantațiilor de floarea-soarelui din județ, din soia, dar și din eternul păpușoi moldovenesc. Cei mai în vârstă poate își mai aduc aminte că a produs chiar și ulei de rapiță. Avea un miros specific, greoi, iar ieșenii l-au înghițit cu noduri, dar l-au acceptat, că nu puteai să faci mofturi la ce puteai să cumperi doar pe cartelă. Acum cumperi același ulei de la magazinele naturiste sau de la raftul bio din supermarket, la preț triplu față de cel obișnuit, dar asta e altă discuție. Poate o fi mai bun acum, la o adică.

Mutată la Buzău
Declinul fabricii de ulei, rebotezată „Unirea”, a început la sfârșitul anilor ’90, pe măsură ce materia primă a devenit tot mai rară. Nu că nu se mai punea păpușoi, dar lanțurile de colectare și aprovizionare se destrămaseră, iar utilajele fabricii îmbătrâniseră și ele. Preluarea fabricii de către americanii de la Bunge, până atunci acționari minoritari, părea, în 2006, raza de speranță. N-a fost să fie. Doi ani mai târziu, ce utilaje mai puteau fi folosite au fost demontate și mutate la Buzău. Mai aproape de materia primă din Bărăgan și de căile importante de transport. Ultimii 200 de angajați de la Iași au fost trimiși acasă. Anul trecut a început demolarea resturilor fabricii.

Miză imobiliară
Lactis, fosta Întreprindere de Prelucrare și Industrializare a Laptelui Iași, a fost o altă fabrică ce nu ar fi trebuit să dispară. În afară de laptele îmbuteliat în sticle, producea iaurt, unt, înghețată, în general cam orice derivat din lapte. A fost una dintre primele fabrici din țară unde s-a introdus ambalarea laptelui în pungi, pentru a se reduce pierderile și a se face economie la transport. Și ea avea cam 1.000 de angajați. Vândută de Fondul Proprietății de Stat la un preț derizoriu în 2003 și condusă cu picioarele pe urmă, a intrat rapid în faliment. Din 2009, se tot vând bucăți din fabrică. A rămas o valoare. Doar imobiliară, din păcate.

Pe chituci
Avicola a fost o adevărată emblemă a Iașului dinainte de 1989, cu cei 1.400 de angajați ai săi, lucrând într-un domeniu la care visau mulți. Funcționau 15 ferme cu câte 300.000 de pui, iar în ultimii ani se creșteau și iepuri. Ne mândream cu ea, chit că nu prea aveam ocazia să gustăm carnea produsă de Avicola. Peste 70% din producție mergea la export. A fost cumpărată de Gigi Becali în 2004, acesta promițând că va face investiții de 4,2 milioane euro în retehnologizare și protecția mediului. Unii, încă din momentul cumpărării, au prezis sfârșitul Avicolei. Au avut dreptate. Nu s-a investit nimic și s-a vândut tot ce s-a putut. Acum, e pe chituci.

Jaf la Comtom
Ca și Combinatul de Industrializare a Porcilor de la Tomești, care găzduia în 1989 vreo 500.000 de suine. Măcar Comtom, cum a fost botezată după 1990, a murit repede. Azi s-ar spune că a fost vorba de „management defectuos”. A fost jaf pe față și faliment cu bună știință, carnea fiind vândută la un preț sub costul de producție, la export. Cine a fost să profite, a profitat din plin, că până și șoferul directorului avea vilă. Directorul, Toma Cocârță, a murit liniștit în patul lui și se odihnește în cimitirul din Grădina Botanică. Din Comtom s-a ales praful și pulberea.

10 tipuri de bere
Praful s-a ales și din Întreprinderea de Spirt și Bere, cu fabrici în Păcurari și Tudor Vladimirescu. Înainte de 1989, producea zece tipuri de bere: Bucium, Breazu, Carpați, Ciric, Copou, Bucegi, Repedea, Unirea, Iași, Moldova și berea hipoglucidică, sortiment unic în România, specială pentru diabetici. Și după 1990 a mers bine, căci berea își va găsi mereu consumatori. Au apărut și sortimente noi: Zimbru, Zimbru Pils, Cascada, Derby, Star și berea neagră Karl’s Beer Pils. Era însă prea valoroasă ca teren, așa că interesele imobiliare au condamnat-o la moarte. Zimbru SA a încetat să mai producă în 2003. În Păcurari e încă teren viran, dar în Tudor s-au construit mai multe supermarketuri și un hotel.

Muzeu unic
Una dintre cele mai longevive fabrici din Iași, căzută însă și ea jertfă capitalismului sălbatic de la noi a fost Întreprinderea de Țigarete. Înființată în 1876, nu a putut fi distrusă nici de război. Bombardată de ruși în 1944, a fost pusă pe picioare un an mai târziu. În timp, a produs nu doar țigări, ci și tutun de pipă, având o secție specială de fermentare a tabacului. Înainte de 1989, țigările fabricate la Sfântu Gheorghe erau preferate celor din Iași, dar și ale noastre se vindeau bine. În culmea gloriei, după 1989, Țigarete SA producea 12 tone de țigări pe zi. A ajuns să fie furată pe bucăți, pentru fier vechi. A rămas scheletul clădirilor, în care se dorește înființarea unui Muzeu de Arheologie Industrială. Ar fi unic în țară prin tematică.

Și la Pașcani
Nici din Perdele Pașcani n-a mai rămas nimic. Înainte de 1989, nu erau prea mulți cei care se puteau lăuda că au în casă perdele de Pașcani. Nu că nu se producea, dar marfa mergea în cea mai mare parte la export. În anii ’80, se produceau anual 5 milioane de metri liniari de perdele. A mers bine încă vreo 15 ani după. Prin 2003, avea un profit de 5 milioane de euro, la o cifră de afaceri de 12 milioane de euro. Greșelile de management și noua modă a jaluzelelor, la care nu s-a putut adapta, au condamnat-o.

Au mai rămas câteva
Lista fostelor branduri ale Iașului este lungă cât un pomelnic. Am mai putea vorbi de Nicolina, de Combinatul de Fibre Sintetice, de Fabrica de Încălțăminte Târgu Frumos, de cea de zahăr de la Pașcani și altele. Bun, dar nu ne-a mai rămas nimic? Ba da. Puțini, dar solid înfipte în economia de azi. Construită în 1955, Fabrica Chimică nr. 2 Iași a fost prima din sud-estul Europei care a produs penicilină. În 1959, a început să producă și unguente. În 1977, a intrat pe piața SUA. Iar în anii ’80, jumătate din producție mergea la export. A scăpat de privatizarea care a ucis atâtea fabrici la noi. Acum se cheamă Antibiotice SA. Mai avem podgoriile Cotnari, mai avem fabrica de cărămizi, devenită Ceramica SA, iar mai recent, Ceramica Brikston SA. Mai avem câte ceva, în afară de universitățile care au fost mereu brandul necontestat al Iașului.