Și-uite-așa, încet, încet, trece timpul și ne apropiem tot mai repede de alegerile locale din iunie. Ieșenii vor fi chemați să-și aleagă primarul, consiliul local și cel județean. Care mai de care, candidații la poziția de edil îi vor îmbia pe ieșeni să le dea votul. Care cu vorbă bună, care cu strângeri de mâini, care cu găleți și cizme de cauciuc. De la caz la caz, și în funcție de sfaturile pe care candidații le vor fi primit de la armata de consilieri și de la staff-ul de campanie care îi va înconjura. Cu fiecare rând de alegeri, parcă apar idei noi de prezentare a candidaților și metode noi de convingere a electoratului. Dar oare chiar sunt noi? Sau de fapt, nu facem altceva decât să redescoperim apa caldă o dată la patru ani?

De mii de ani
E greu de spus când a avut loc prima campanie electorală. Pe jumătate istoric, pe jumătate legendar, se presupune că aceasta s-a petrecut atunci când Roma a renunțat la monarhie și a înființat prima republică cunoscută de istorie. Ea era condusă de consuli, care erau aleși de popor. Mă rog, la vremea aia „popor” nu însemna toată lumea, că votul universal a apărut abia pe la 1918, dar asta e altă discuție. Ca orice candidat, cel care voia să devină consul trebuia să convingă publicul să-l voteze. Deci, la 509 î.H., când a fost înființată republica romană, s-ar putea să fi avut loc prima campanie electorală. Dar nu știm cum se desfășura. Abia din vremea lui Cicero, peste 400 de ani mai târziu, datează primul „manual” de campanie electorală. Se spune că l-a scris Cicero, dar nu toți sunt convinși că e chiar al lui. Din nou, e un subiect în care n-are rost să intrăm. Ce e interesant e că principiile de bază ale campaniei electorale de acum erau cunoscute încă de atunci. Manualul lui Cicero îl sfătuia pe candidat să se prezinte în culori cât mai trandafirii și să caute punctele slabe ale adversarului. Iar campania electorală negativă nu era pe atunci mai puțin mizerabilă decât acum. Mita electorală exista și ea, sub formă de bani sau produse. Existau și tabele care sistematizau mita. Atât te costă un plebeu, atât votul unui patrician. Firește, existau și agenți electorali. „Trepădușii” de acum. Cei care mergeau prin oraș să-și laude candidatul, să-l înjure pe adversar și să împartă mita electorală alegătorilor.

„Perioada romantică”
Campania electorală în sens modern își datorează existența americanilor. Ăștia sunt democrație de când se știu. Își alegeau până și judecătorii sau șerifii prin vot pe când în Europa încă se spunea „aveți dreptate, majestate, ca întotdeauna”. Pe la 1800, campania electorală americană era românească 100%. Mizerabilă, cu atacuri la persoană dintre cele mai josnice. Candidații foloseau presa, pamfletele anonime și fluturașii neasumați de nimeni pentru a-l scuipa pe adversar. Între 1832 și 1858 au apărut primele agenții de presă. Havas în Franța, Reuters în Marea Britanie și Associated Press în SUA. Ele aveau să aibă timp de 100 de ani un rol esențial în campanile electorale. O știre dată de o agenție ajungea rapid în toată presa. Cu efectul corespunzător asupra voturilor. Cu toate neregulile ei, campania electorală de la acea vreme e considerată de politologi ca fiind cumva „perioada romantică” a alegerilor. Dacă ar fi existat televiziunea, Abraham Lincoln n-ar fi ajuns niciodată președinte. Nu avea față, ca să folosim un termen modern.

Mitinguri regizate
Sfârșitul secolului XIX a însemnat apariția publicității electorale propriu-zise. S-a renunțat la înjuratul adversarului și s-a trecut la prezentarea de programe de guvernare și proiecte de investiții. Tot atunci au apărut însă și mitingurile regizate. Candidatul se întâlnea chipurile cu alegătorii, dar ei erau aleși pe sprânceană numai dintre susținători. Răspundea chipurile la întrebările publicului, dar le știa dinainte. Din exterior însă, totul părea spontan, iar alegătorii nehotărâți cădeau pe spate când vedeau ce tip deosebit candidează.

Sondaje din ‘33
Din secolul XX, au reapărut agenții de campanie din Roma antică. Cu atribuții noi, pentru că se ocupau și de strângerea fondurilor, și de interviurile din presă, și de scrierea discursurilor și până și de culoarea cravatei pe care o purta candidatul. Campania electorală devenise profesionistă. Iar pe măsură ce trecea timpul, la armele reprezentate de ziare și afișe s-au adăugat radioul și televiziunea. Și sondajele de opinie, create în 1933 de George Horace Gallup. Iar din acest moment, populismul a devenit necesar. Populismul a fost descoperit la întreaga sa capacitate prin anii ’70, iar americanii au fost și aici experți. James Earl Carter s-a prezentat publicului ca un fermier modest, opus satrapilor de la Washington. Și a devenit președintele Jimmy Carter. Ronald Reagan și-a folosit din plin imaginea de cowboy din filmele în care jucase, de parcă a fi bun actor însemna că va fi și bun președinte. Și așa mai departe. Perfecțiunea în ce privește campania electorală a fost atinsă de Reagan în SUA și de Margaret Thatcher în Marea Britanie. Ei au inventat practic campania electorală totală, când a început să nu se mai facă diferență între guvernare și campanie. Orice hotărâre de guvern, orice decizie, cât de mică, era tradusă imediat în termeni electorali.

În online
Principiile nu s-au schimbat prea mult, plecând de la Roma antică și ajungând în zilele noastre. Doar s-au adăugat treptat noi arme în arsenalul electoral. Explozia internetului a dus la apariția „postacilor”, însărcinați cu denigrarea adversarului pe internet și pe lăudarea candidatului propriu. Prin Facebook, candidatul intră în legătură directă cu alegătorii săi. Mă rog, nu chiar candidatul, ci oamenii săi. Metodele clasice de campanie încep să dispară, în favoarea campaniei online „om la om”. Se apreciază că afișele, oricât de multe, nu aduc mai mult de 1% din voturi unui candidat. Rolul lor este doar să aducă aminte alegătorilor că X le cere votul. Aşa să fie?