În trecut, orice castel care se respecta era format din două părți distincte: fortificațiile exterioare și donjonul, turnul-fortăreață din interior. Între cele două se aflau magazii, cazărmi, locuințe, arsenal, ateliere, magazine, cârciumi și tot ce mai era necesar. Donjonul era zona exclusivistă, rezervată contelui și familiei sale, plus gărzile de corp. Donjonul era capabil să supraviețuiască singur unui asediu, chiar dacă fortificațiile propriu-zise erau cucerite de dușman. Era un fel de oraș în oraș, la proporții reduse. Ca locatar oarecare al castelului, vedeai doar zidurile donjonului și eventual chipul fiicei contelui, dacă își scotea capul pe geam. Deși castelele nu au mai rămas decât simple atracții turistice, ceva din această arhitectură s-a perpetuat până azi. Aproape orice oraș are în cuprinsul său o citadelă rezervată doar inițiaților nu e neapărat înconjurată de ziduri; sunt suficiente niște străzi ca să o separe net de restul orașului. Iașul este un oraș aparte din acest punct de vedere. Pe cuprinsul său putem găsi mai multe astfel de zone parcă rupte de municipiu. Vom vorbi azi însă doar de una: campusul studențesc Tudor Vladimirescu.

În vechea mahala
E o zonă ciudată. La doar un kilometru de Palas și deci, de centrul orașului, campusul este în bună parte necunoscut ieșenilor, separat fiind de oraș prin frontierele reprezentate de bulevardul Tudor Vladimirescu și strada Ciurchi. Puțini ieșeni pot spune că au trecut aceste granițe nevăzute, cu excepția tinerilor care înnoptează în vreun cămin. Iar povestea lui o știu și mai puțini. A fost construit începând cu 1969, odată cu facultățile Institutului Politehnic, actuala Universitate Tehnică „Gh. Asachi”. În prima etapă, au fost construite 11 cămine. Când s-a văzut că ele nu ajung, pentru că Universitatea creștea tot mai mult, a fost extins, pe seama vechii mahalale Ciurchi. S-au mai construit 12 cămine, cu anexele aferente, campusul ajungând să ocupe o suprafață totală de 14 ha. A fost terminat, în limitele teritoriale pe care i le știm acum, în 1982.

Februarie `87
Faptul că Tudor Vladimirescu era altceva decât restul orașului, iar studenții reprezintă altă specie față de ieșeni a fost dovedit din plin în februarie 1987, când mii de studenți au ieșit în stradă, cerând apă și, mai ales, căldură. Campusul avea centrală proprie, dar asta nu însemna mare lucru. Fusese proiectată pentru a alimenta cele 11 cămine inițiale, nu pe cele 23 câte s-a făcut până la urmă. „Grija față de om” era doar un concept propagandistic al regimului. Nimeni nu se gândise, în 5 ani de la darea în folosință și a ultimului câmin, să mai construiască o centrală termică, știindu-se că cea existentă este mult subdimensionată față de necesități.

Speculă în cămine
Situația a fost detensionată până la urmă, mai cu ciomagul, la început, mai cu zăhărelul, pe urmă. S-au închis ochii la bișnița care înflorea în campus și de unde și ieșenii se mai aprovizionau, la urma urmei. De altfel, primii oameni de afaceri ieșeni de după 1990 au fost studenții sau foștii studenți. Erau printre puținii care aveau ceva capital și filiere de transport marfă deja stabilite. Fostul deputat PNL Relu Fenechiu nu a ascuns niciodată faptul că începutul său ca om de afaceri a fost reprezentat de bișnița din campus. Ca urmare, și campusul s-a umplut de mici afaceri. Mai o spălătorie, mai o discotecă, mai un bar. Majoritatea s-au închis în ultimii ani, pe măsură ce centrul distracției a ieșit din campus. Am putea spune de fapt, că însuși campusul a invadat orașul, pentru că barurile și cluburile s-au întins de-a lungul Bahluiului, până în Podu Roș. Iar clienții lor nu sunt doar cei 8.000 de studenți din campus.

Agonia
E drept că această evoluție este de dată recentă. Ani buni după 1990, campusul a fost lăsat aproape de izbeliște. Cantina de la intrare a fost mutată la parterul unui cămin, iar spațiul, transformat în discotecă. A fost demolată până la urmă, iar pe teren a fost construit actualul Iulius Mall. Afacerile au înflorit în campus și în jurul lui, dar căminele în sine erau jalnice. Agonizau, ca și Universitatea, pentru că ani buni nimeni nu a mai avut nevoie de inginerii pe care aceasta îi pregătea. Vreo două cămine au și fost dezafectate de altfel, pentru că oricum stăteau goale. Singura lucrare nouă în campus a fost bisericuța din lemn ridicată în mijlocul acestuia.

Dotări europene
Lucrurile au început să se schimbe după 2007, când au început să apară banii europeni și încă mai mult după venirea la Iași a unor firme precum Delphi sau Continental, înfometate după ingineri. Banii europeni au schimbat la față jumătate din campus. UTI a fost suficient de inteligentă pentru a obține finanțarea unui proiect de aproape 70 de milioane de lei pentru reabilitarea și modernizarea campusului. Bani despre care se poate spune că au fost cheltuiți cu folos. Au fost reabilitate termic 12 cămine, ceea ce a însemnat peste 2 ha de fațade și un hectar de pardoseală și terase. S-au modernizat două puncte termice, s-au schimbat 2,2 km de conducte și au fost construite până la urmă cele două centrale termice de care ar fi fost nevoie de la bun început. S-au schimbat rețelele electrice. A fost amenajată o clădire special pentru a deveni cantină de sine stătătoare. Nu organizează nunți, dar ar putea. Are o capacitate de 200 de locuri. Terenul de sport de lângă T9 a fost modernizat și dotat cu nocturnă. A mai fost amenajat un teren, de 1.500 mp, acoperit, dotat și el cu nocturnă, iar în plus vestiare, dușuri, corp administrativ și alte alea. E aproape vecin cu bazinul olimpic din Metalurgie, care nu se mai termină de construit.

Internet gratuit
Una peste alta, campusul înseamnă acum 21 de cămine, cantină, șase terenuri de sport în aer liber, sală pentru fotbal, volei, baschet și tenis de câmp, sală de forță, sală de fitness, sală de aerobic, că și studentele vor să se întrețină. Șase cămine pun la dispoziția studenților spălătorii gratuite. Toate căminele, inclusiv cele care nu au fost încă reabilitate, au fost dotate cu internet gratuit și cablu TV, astfel încât studentul să se simtă cât mai acasă. Lângă bisericuța din lemn a fost ridicată o altă, mai mare până și decât cea de lângă piața Alexandru cel Bun. Nu știm dacă se umple vreodată, pentru că în general pe studenți nu-i prea dă afară din casă credința, dar asta este deja o altă discuție.

Hoteluri şi pensiuni
Mai sunt multe de făcut în campus, firește, dar ce se poate spune este că acesta a devenit o zonă în plină dezvoltare și a început să influențeze și împrejurimile. Am pomenit deja barurile și cluburile plecate din campus spre zone mai centrale. Cele două cămine părăsite au devenit hoteluri și nu sunt singurele. Campusul este înconjurat practic de o salbă de hoteluri și pensiuni, care nu par să ducă lipsă de clienți. Am zice că sunt mai înfloritoare de când s-au introdus sisteme de supraveghere video în campus și a devenit mai dificil să înnoptezi într-un cămin, dar nu vrem să fim răutăcioși. Așa că nu spunem.

Boom imobiliar
Zona a devenit interesantă în ultimul timp și din alt motiv: cel imobiliar. Spuneam că zona se află la un kilometru de centru. Capătul ei dinspre Tătărași e cam la un kilometru și jumătate, să spunem. Strada Ciurchi e rară prin faptul că e o insulă de liniște, într-un ocean de zgomot. Încă nu este sufocantă, fiind totodată aproape de punctele de interes ale orașului. Nu e de mirare așadar că aproape nu mai există nimic din vechea mahala. Mai găsești vreo 2-3 bojdeuci pe jumătate dărâmate și vreo 2-3 case bătrânești, dar cam atât. În rest, ele au fost înlocuite cu vile, unele chiar reușite. Îmbucurător pentru viitorul urbanistic al zonei, nu s-au prea construit blocuri enorme pe 2-300 de metri pătrați ca în alte părți, ci în principal vile cu un etaj. Caracterul urbanistic unitar al zonei se păstrează. În locul caselor bătrănești, vile. Zona crește cu un etaj.