Una dintre promisiunile făcute imediat după alegerile prezidențiale din 2014 a fost reformarea clasei politice și a sistemului electoral. Promisiunea era așteptată, pentru că alegătorii se sictiriseră în așa hal de rezultatele de până atunci ale democrației noastre originale, că mai era puțin și ar fi fost aduși cu arcanul la vot. Așa că dragii noștri legiuitori s-au pus pe treabă și au clocit o nouă lege electorală. De fapt, se vorbea de un cod electoral întreg, din care a ieșit deocamdată doar o nouă lege a alegerilor locale. Lege care trebuia să răspundă la cel puțin cinci mari probleme create de sistemul electoral: baronii locali, votul celor 3 milioane de români plecați temporar la muncă în străinătate, faptul că sistemul avantaja partidele mari, nedând practic nicio șansă celor abia înființate și nici candidaților independenți, posibilele fraude și, în fine, finanțarea partidelor din bani mai mult sau mai puțin murdari. Ce-a ieșit, vom vedea pe scurt în cele ce urmează. Dacă tot vin alegerile, măcar să știm cu toții ce putem aștepta de la ele.

Schimbare la CJ
Baronii locali au fost unul dintre rezultatele perverse ale votului uninominal. Nu degeaba DNA s-a luat de aproape jumătate din președinții de Consilii Județene aleși în 2012. Cu legitimitatea dată de votul popular în spate și cu o procedură de demitere aproape imposibil de aplicat, mulți președinți de CJ-uri s-au crezut stăpâni pe moșia reprezentată de județ. Și, vorba aia: puterea corupe; puterea absolută corupe absolut. Legea de acum a rezolvat parțial problema, reintroducând votul indirect pentru alegerea președintelui CJ. Omul alege consilierii, care prin vot aleg pe unul dintre ei șef. Tot prin vot îl dau jos, dacă au impresia că i s-a urcat puterea la cap. Legea în schimb nu a rezolvat problema baronilor locali constituiți la nivel de comună sau oraș. Primarul e ales tot direct, ca și președintele și într-un singur tur de scrutin. Chestia asta îi avantajează net pe primarii în funcție, care pot folosi bugetul din anul alegerilor în scop electoral. În două tururi de scrutin, se mai puteau negocia alianțe care să întoarcă rezultatul din primul tur.

Cât e pragul?
Efectele cele mai urâte ale sistemului cu un singur tur sunt vizibile la țară, iar fundația Soros a și făcut niște studii pe tema asta. Într-o comună de dimensiuni medii, cu 5-6.000 de alegători, primarul în funcție poate influența și fără un aparat de campanie suficienți alegători ca să fie ales din nou. Există ajutoarele sociale, angajații din primărie și școli, cei cărora le-a rezolvat vreo problemă de fond funciar și neamurile tuturor acestora. Suficient pentru a fi ales din nou. Cu cât comuna este mai mică, cu atât e mai ușor. Baronii sunt avantajați și de pragul electoral de 5%. În Europa, doar Rusia (7%) și Turcia (10%) au praguri mai mari. Democrațiile clasice merg pe un prag maxim de 3%. Ideea e simplă: cu cât pragul electoral este mai ridicat, cu atât intră mai puține partide în consiliul local, cu atât se negociază mai ușor, inclusiv mizeriile și cu atât mai greu este să schimbi ceva. Baronul local rămân stăpân. Cade doar dacă și-a călcat pe coadă alegătorii prea tare.

Fără diasporă
Votul românilor plecați a rămas și el în aer. Majoritatea emigranților noștri se întorc în localitățile de origine. Mulți lucrează afară doar sezonier, câteva luni pe an. Alții stau câțiva ani, până strâng bani de casă. Majoritatea sunt astfel direct interesați de cine conduce orașul sau comuna, mai ales că familiile le rămân în țară. Ei bine, legea noastră nu permite votul prin corespondență și nici cel electronic. Singura soluție pentru a vota este să vii în persoană în duminica alegerilor pentru a pune ștampila pe buletinul de vot. Câți sunt dispuși să renunțe la câteva sute de euro doar pentru a-și exercita dreptul de vot? Puțini, dacă există.

Listă de semnături
Legea a lucrat nițel în ceea ce privește partidele. Curtea Constituțională a decis că impunerea unui număr de zeci de mii de adeziuni este o limitare a dreptului la liberă asociere, așa că Legislativul a eliminat pragul. Acum, pentru a înființa un partid sunt suficiente trei semnături. Așa au apărut Alianța Românească Bălan, Forța Moldova sau Uniunea Independentă pentru Sighișoara. Pentru intrarea în jocul electoral, se cer acum liste de susținători nu doar candidaților independenți, ci și partidelor, tratamentul fiind astfel egal. A fost eliminat și depozitul financiar pe care trebuiau să-l depună candidații și partidele, ca garanție. Chiar dacă era de doar câteva salarii minime pe economie, era suficient de mare pentru a bloca accesul candidaților săraci. Spre deosebire de vechea lege, un cetățean poate semna pentru susținerea mai multor partide sau candidați.

Aberații rămase
Dacă ar fi putut semna doar pentru unul, nici nu mai era nevoie să faci alegeri. Comparai listele de semnături și gata. Problema e că se cere ca pe liste să se regăsească semnăturile unui minim de 1% dintre alegători. Nu pare mult, dar este. Comisia de la Veneția a recomandat un maxim de 1%. În plus, acest 1% nu este întotdeauna suficient. Într-o comună de exemplu, numărul minim de semnături trebuie să fie de 100. La Cucuteni sunt 1.036 de alegători de toți. Cele 100 de semnături înseamnă deci 10% din alegători, nu 1%. Pariem că acolo nu va exista niciun candidat independent? Partidele neparlamentare sunt așezate tot după cele parlamentare pe buletinele de vot, iar independenții, la coada cozii. Candidații independenți au dreptul la maxim 5 minute de spoturi electorale televizate timp de o lună, cât durează campania electorală. Partidele mari sunt avantajate în continuare, în dauna celor mici și a independenților.

Verificare instant
Posibilele fraude au fost limitate, am zice noi. La niște alegeri parțiale din 2013 a fost testat un sistem informatic de monitorizare a prezenței la vot și prevenirea votului ilegal. A mers și va fi aplicat și acum. În rezumat, fiecare secție va avea un calculator. Se introduc datele alegătorului și afli imediat dacă a mai votat pe undeva. Bine, că la alegerile locale era oricum aproape imposibil să votezi de mai multe ori, dar e un pas înainte, iar la alegerile parlamentare din toamnă sistemul își va dovedi utilitatea.

Pre-campanie
Când a venit însă vorba de finanțarea campaniilor electorale, legea a bălmăjit totul de te ia amețeala. Înainte vreme, aveai voie să-ți faci reclamă doar în timpul campaniei electorale. Acum, nu te oprește nimeni să o faci înaintea campaniei. Nu ai voie să spui „votați-mă”, dar dacă spui „din 6 iunie, după ce voi fi primar o să fac și o să dreg”, nu e nicio problemă. Candidații nu au voie să-și facă reclamă în școli, în timpul cursurilor, dar nu le interzice nimeni să organizeze întâlniri electorale în unitățile de învățământ. Întâlniri de pe urma cărora pot rămâne teancuri de materiale electorale.

Cu cine votăm?
Cheltuielile de campanie sunt decontate de stat, dar sunt limitate drastic. Într-o comună, îți poți face reclamă de maxim 1.170 de euro, la Pașcani, maxim 2.340 euro, iar la Iași, 11.700 euro. Practic, de banii ăștia îți tipărești afișe și cam atât. Oricum legea nu-ți mai permite să atârni bannere de-a curmezișul străzilor. Legiuitorul a fost atent nu cumva să ne zgârie retina imaginea candidaților. Din același motiv probabil, a fost aproape interzisă și publicitatea electorală la televizor. Spoturile electorale pot fi difuzate doar în emisiunile electorale și ele limitate ca durată. Televiziunile nu mai au voie să facă emisiuni „dedicate” cu un candidat, marcate cu „P”. Astfel, la cât de interesat mai este românul de politică, partidele riscă să nu se mai facă auzite deloc. Legea a făcut tot posibilul să nu ne streseze în campanie. S-ar putea nici să nu mai știm pentru cine să votăm.