Principala trăsătură a regimului de până în 1989 a fost, după cum bine știm, centralizarea. Cele mai mărunte lucruri din viața noastră, inclusiv consumul de hârtie igienică, erau calculate, adunate și strânse la nivelul așa-numitelor „Centrale” de la București. Acestea calculau pentru fiecare fabrică ce și în ce cantități trebuie să producă, unde să se construiască și ce anume. Raționamentul marxist era simplu: capitalismul se caracterizează prin risipa de resurse, fiecare producător încercând să-și atragă clienții. În loc de o pâine, cât este nevoie pentru un om, se produc măcar trei-patru, de către diverși producători. Una este cumpărată și mâncată, celelalte se aruncă. Dimpotrivă, planificarea centralizată ar fi asigurat o utilizare optimă a resurselor. Că nu se întâmpla așa de fapt, nici într-o parte, nici în alta, contează mai puțin. Centralizarea mergea până la a stabili detaliat profilul și amplasamentul magazinelor. Se amenaja o alimentară la 10.000 de locuitori în orașele mari sau la 5.000, în cele mici. Un magazin de haine și încălțăminte la 50.000 de locuitori, un cinematograf la 40.000 de locuitori și tot așa. În acest fel au apărut și așa-numitele complexuri comerciale, care grupau mai multe magazine destinate publicului larg.

Grupare de magazine
Nu erau propriu-zis supermarket-uri, întrucât nu găseai de toate într-un singur loc, ci doar o grupare de magazine, reunite fizic sub același acoperiș, dar în fond separate unul de celălalt. Aveau dimensiuni standard, de vreo 500 mp și construite aproape identic, după același proiect. Asta, când nu erau amenajate în vreo clădire naționalizată. În general, grupau o alimentară, un aprozar, un magazin de pâine, o librărie, o frizerie, o croitorie, un oficiu poștal, o sifonărie, eventual o spălătorie chimică și încă vreo câteva astfel de unități. Nu erau multe astfel de complexuri în oraș: cam unul în fiecare cartier. Supermagazin Copou în Copou, Ciurchi – în Tătărași, Avram Iancu – pe Splai Bahlui, Familial – în Alexandru cel Bun, încă unul în Podul de Piatră și alte câteva. Supermagazinul din Copou era probabil cel mai mare dintre ele, pentru că avea și etaj. Acolo hotărâse partidul să fie și magazinul de carte și cel de îmbrăcăminte aferente colțului de nord al orașului.

Primele privatizări
După 1990, complexurile comerciale s-au destrămat. Primele privatizări s-au făcut în domeniul alimentației publice, pentru că nimeni nu avea capitalul necesar cumpărării unei fabrici. Magazinele din fosta centrală alimentară au fost încredințate gestionarilor, care urmau să plătească sediile în rate. Era modelul de auto-gestiune aplicat în Iugoslavia încă din anii ’80, modificat și adaptat. Inflația din anii ’90 a făcut ca valoarea sediilor vândute către gestionari să scadă până la valori ridicole. Cine a fost „băiat deștept”, a făcut o avere prin simplul fapt că a vândut pantofi pe vremea lui Ceaușescu. Firește, statul nu a câștigat mai nimic din această vânzare. Iar noii proprietari au folosit sediile câștigate pe câteva sute de mii de lei devalorizați rearanjându-le și dându-le mai departe cu chirie cui avea nevoie.

Un amalgam
Supermagazinul din Copou este un caz tipic. Magazinul de haine de la etaj a devenit magazin de mobilă, iar magazinul de carte de la etaj, magazin de haine și pantofi de dimensiuni mai mici. Magazinele de la etaj au dat faliment între timp. Magazinul de electrocasnice de la parter și-a mai păstrat caracterul o bucată bună de vreme, pentru că în zonă nu exista altul, dar librăria și sifonăria din spate s-au desființat. Din vechea alimentară a mai rămas un mic magazin de cartier, grosul devenind un bar, transformat mai târziu în sediu de bancă și un restaurant. Recent, s-a deschis un supermarket Profi care ocupă o bună parte din parter. Oficiul poștal s-a desființat, pentru că era prea mare, iar Poșta Română nu-și mai permitea chiria zonei. A fost mutat tot în complex, într-o magherniță aproape invizibilă. Etajul și o parte din parter deveniseră acum câțiva ani club de lux. Aprozarul nu mai există. Și-a deschis un mic întreprinzător un aprozar într-o tonetă, peste drum, pe strada Oastei. Frizeria a rămas, ca și farmacia, dar croitoria s-a transformat în bar, închis și el pe urmă. Complexul a fost redesenat de atâtea ori, încât nici localnicii nu ar mai putea să reconstituie istoria acestuia.

Autodemolare
Transformarea complexurilor comerciale în altceva a fost un fenomen firesc. Investitorii au încercat, au dat faliment, au făcut altceva din nou, eventual au revenit la profilul inițial, până când lucrurile s-au așezat. Partea proastă însă e că la privatizare s-au vândut doar spațiile comerciale, iar restul a rămas al nimănui. De aceea, zonele de acces, spațiile comune, scările sunt în prag de autodemolare.