Acum câteva zile, un de acum fost ministru al învățământului spunea că educația gratuită este o reminiscență comunistă și că, la urma urmei, ar trebui să ne obișnuim cu ideea de a plăti o sumă oarecare pentru ca și copiii noștri să aibă condiții bune. I-a sărit imediat toată lumea în cap, explicându-i că învățământul este gratuit de pe vremea lui Cuza, nu comuniștii au inventat acest concept. În fond, la fel de gratuit este învățământul și în state care nu au cunoscut comunismul decât din cărți și nici atât. Totuși, cât de gratuit este învățământul? Ar putea el arăta altfel?
Salarii mărite în zadar
E de spus în primul rând că nu stăm altfel decât întreaga Uniune Europeană în unele privințe. Profesorii noștri sunt prost plătiți, dar așa se întâmplă în orice țară europeană, deși toți se bat cu pumnii în piept că educația este o prioritate a Franței, Germaniei sau Bulgariei. Un studiu făcut de Eurydice, rețeaua de informare asupra educației în Europa, mecanism strategic creat de Comisia Europeană, menționa că în toate statele europene salariile absolute ale profesorilor au crescut în ultimul deceniu. România era menționată laudativ, creșterea salariilor fiind de 40%. În majoritatea țărilor UE însă, creșterile au fost insuficiente pentru a menține puterea de cumpărare a profesorilor. Tot în majoritatea statelor UE, profesorii nu câștigă suficient pentru a-și permite cărțile de care au nevoie pentru a-și face meseria. Sună cunoscut, nu?
Îmvățământul, subfinanțat
Diferența ține totuși de accentul pus pe educație. În medie, țările UE alocă învățământului 5% din PIB-ul național. În Danemarca, Cipru sau Irlanda, cifra depășește 7%. La noi, legea spune că învățământul trebuie să primească 6% din PIB, dar niciodată nu s-a ajuns ca procentul acesta să se regăsească și în practică. De fapt, ne învârtim în jurul cifrei de 4-4,5% din PIB. E drept, în Liechtenstein se alocă doar 3% din PIB pentru învățământ, dar când ai un PIB pe locuitor de 130.000 de dolari anual, acel 3% înseamnă totuși suficient.
Îi întrecem doar pe turci
Că tot veni vorba de bani, cât intră într-un elev? Care este efortul statului? Anul trecut, cheltuielile per elev au fost de vreo 6.200 de lei, adică în jur de 1.500 de euro. Cifra e valabilă pentru tot învățământul, de la grădiniță până la școala post-doctorală. Aici intră absolut toate cheltuielile cu învățământul, respectiv salariile profesorilor, vopsitul băncilor, creta cu care scrie elevul, apa, becurile din clasă și tabloul cu portretul lui Eminescu de deasupra tablei. Cifra este într-o scădere netă față de 2008, anul dinaintea crizei, când cheltuielile per elev ajungeau la 2.200 de euro anual. Chiar și atunci însă, România era ultima din UE. Bulgarii cheltuiesc anual 2.800 de euro per elev, ungurii – 4.200, estonienii cam tot atât, iar cehii – 4.600. În Uniunea Europeană, cele mai mari cheltuieli per elev sunt făcute în Danemarca, ajungând la 8.750 de euro. În afara UE, Norvegia cheltuiește 10.300 de euro în fiecare an pentru fiecare elev, iar Elveția – 9.500 euro. Media UE este de aproape 6.300 euro per elev. De fapt, din toată Europa, exceptând spațiul ex-sovietic, doar Turcia are cheltuieli per elev mai mici decât România: 1.200 euro anual.
Campioni și la analfabetism
Marea noastră problemă nu este însă neapărat subfinanțarea învățământului, deși ea este un fapt cert. Am citit cu toții „Domnul Trandafir” și am putut vedea că dintotdeauna școala noastră a fost săracă. Marea problemă pare să fie lipsa de perspective a învățământului. Elevii merg la școală, dar fără să știe propriu-zis de ce și cui folosește tot ce sunt puși să învețe. Profesorii merg și ei la școală, pentru a preda, fără să știe însă nici ei pentru ce o fac și fiind în imposibilitate să-i convingă pe elevi că prinde bine să urmeze cursurile. Avem cea mai înaltă rată a analfabetismului din Europa, iar rata analfabetismului funcțional depășește 40%. Asta înseamnă că 40% dintre elevi nu reușesc să înțeleagă un text citit la prima vedere. Dintre copiii de 17 ani, sub 80% mai urmează cursurile vreunei instituții de învățământ, în timp ce media europeană depășește 90%. Doar Bulgaria și Malta mai înregistrează procente asemănătoare cu ale noastre.
Dilema miniștrilor educației
Marele necaz la noi este că avem o programă rigidă, fără mare legătură cu necesitățile reale ale elevului. În Finlanda, recunoscută ca țara cu cel mai performant sistem de învățământ din lume, programa școlară este realizată, efectiv, de către elevi. Finlandezii merg pe ideea că elevul nu este tâmpit, ci știe cel mai bine ce îi folosește și de ce cunoștințe va avea nevoie. Și culmea, asta nu-i face pe elevi să ceară doar ore de sport și de frecat menta. La noi, elevul nostru învață din toate câte puțin, ajungând la capătul liceului să nu știe de fapt nimic clar. Iar cunoștințele fragmentare din mai multe domenii nu îi deschid mai multe drumuri spre facultate. Ideal, iar acest lucru l-au recunoscut de mult și diverșii noștri miniștri ai învățământului, ar fi un sistem în care elevul să-și poată alege o parte a materiei, în funcție de propriile interese și aptitudini. Doar că aceasta ar însemna să se mai adauge niște ore la un program deja încărcat și să forțeze Ministerul să găsească soluția de a asigura și profesorii necesari, pentru materii de nișă. Desființarea unor catedre și înlocuirea orelor corespunzătoare cu materii opționale nu a fost niciodată luată în calcul.
Alternativa privată
Abia piața privată a învățământului poate oferi un astfel de sistem. Din păcate, învățământul preuniversitar privat este abia la început și, în majoritate, școlile private nu fac decât să copieze programa oficială. Puține sunt acelea care să adopte o programă flexibilă. Nici mediul privat nu a învățat încă să pună în centru elevul. Pentru copiii noștri, am prefera ca statul să nu cheltuiască acei 1.200 de euro, ci să ni-i dea sub forma unui voucher sau a unui tichet. Cu acel tichet am merge la școala care oferă programa cea mai flexibilă și mai apropiată de structura mentală a copilului. Din păcate însă, mai avem probabil de așteptat vreo 20 de ani până să apară suficiente școli private care să ofere așa ceva.
