Sebastian Ciobanu şi Nafisa Mazilu
Întâlnirea cu luptătorul de K1 ieşean, Sebastian Ciobanu, a avut loc într-o zi ploiasă de aprilie. Când i-am spus lui Sebi despre ce vrem să discutăm, m-a privit circumspect, ca pe un adversar pe care îl studiază preţ de câteva secunde, înainte să înceapă lupta. Pentru Sebi a fi luptător de K1 a fost o şansă pe care a ştiut să o fructifice la maximum. Cine îl cunoaşte bine pe Sebi Ciobanu, ştie că acesta este o persoană total diferită în viaţa de zi cu zi faţă de „Fiul lui Dracula“ din ring. Liniştit, calculat, Sebi gândeşte fiecare vorbă pe care o spune şi explică totul cu gesturi largi, de parcă ar executa nişte „baleaje“ care taie aerul din jur.
Antrenamente şi iar antremante
Tot ce face Sebi gravitează în jurul sportului. O zi obişnuită din viaţa lui este organizată în funcţie de antrenamente. „Mă trezesc dimineaţa, mănânc, după care mă duc la antrenament. Dimineaţa facem pregătire fizică, aproximativ două ore. Mă întorc acasă, mănânc după care mă relaxez câteva ore. O dată pe săptămână mă duc la masaj. Pe urmă, după-amiaza, mă duc din nou la antrenament, unde fac pregătirea specifică, pentru luptă. Când urmează să am meci, fac şi câte trei antrenamente pe zi. Pregătirea unui meci durează aproximativ două luni. Studiez adversarul, mă pregătesc să-i atac punctele slabe“, îşi începe Sebi povestirea.
„Te poţi distra şi fără alcool!“
Sebi este un adevărat sportiv. Nu bea şi nu fumează. Dar asta nu înseamnă că nu ştie să se distreze. „Mai ies cu prietena mea în cluburile din Iaşi. Mai nou mergem în Queens. Chiar îmi place atmosfera de acolo. E ceva deosebit. Se apropie de cluburile din Bucureşti. Am înţeles că s-a investit ceva în acest club. E OK. Nu iese scandal, iar muzica e bună. Mă simt foarte bine, chiar dacă nu beau alcool. Mulţi nu înţeleg, dar chiar te poţi distra şi fără alcool! Mai păţesc să vină tot felul de prieteni şi să încerce să-mi ofere ceva de băut. Şi refuz politicos. Chiar am grijă de viaţa mea de sportiv“, se destăinuie Sebi.
Nu se gândeşte la căsătorie
Nolens, volens, ajungem şi la discuţia despre prietena sa. O cheamă Nafisa Mazilu şi sunt împreună de doi ani. „Ne-am cunoscut prin intermediul unor prieteni comuni. Este studentă la medicină în anul II. Este pe jumătate egipteancă, de aici şi prenumele ei. În arabă, prenumele ei înseamnă «bijuterie preţioasă». Suntem amândoi destul de tineri ca să ne gândim la nuntă. Lăsăm lucrurile să vină de la sine. Petrecem momente frumoase împreună. Am fost împreună în vacanţe la mare, la munte, în România. Nu prea am avut timp să ieşim împreună din ţară. Am fost o singură dată în Republica Moldova, unde am botezat copilul unui prieten“, ne povesteşte Sebi.
„Nafisa nu se uita la început la meciurile mele“
Prietenei sale îi vine destul de greu să se uite la meciurile lui Sebi. „La început, nici nu vroia să se uite la televizor la meciurile mele. Punea o prietenă să se uite şi să-i spună ce se întâmplă. Cu timpul a început să se mai uite. În schimb, nu vine să mă vadă «live». Merge cu mine la gale de K1 doar atunci când nu sunt eu în ring“, spune Sebi, care intuind următoarea întrebare adaugă: „Ce se întâmplă după meciuri? Vreau să vă spun, că atunci când termini un meci eşti stors de puteri. Normal, sunt acele petreceri, unde vin tot felul de fete… Vă spun eu, nu-ţi mai arde de nimic! Vii, faci act de prezenţă, bei un suc, poate mănânci ceva şi pe urmă te bagi la somn. Nu-ţi stă mintea la ieşit cu fete atunci. După K1 România, când aveam arcada cusută la un ochi, de-abia mai vedeam cu el, a trebuit să mă duc şi eu la cocktail. A venit multă lume să facă poze cu mine. Numai chef de poze nu aveam, dar asta e… Eu mă gândeam cum să-mi ling rănile!“.
„Cine spune că nu se teme când intră în ring e un mincinos!“
Pentru Sebi fiecare meci are o semnificaţie aparte. Nu există adversar pe care să îl priveşti de sus, pentru că asta te poate costa.
„Cine spune că nu se teme când intră în ring e un mincinos! Normal că îţi este frică. Mi-aduc aminte, înainte de a lupta prima dată cu Peter Vondracek (n.r.: un luptător ceh de K1, masiv, care a învins mai mulţi sportivi români, dar care a pierdut în faţa lui Sebi de două ori), stăteam în vestiar, mai erau câteva minute şi începea meciul şi mă întrebam: «Ce caut eu aici?! Nu mi-era mai bine în sală sau în faţa televizorului?» Dar m-am încurajat singur şi mi-am zis că înapoi nu mai pot da, nu pot să mă fac de râs şi a ieşit bine. L-am bătut pe Vondracek“, îşi aminteşte Sebi, care adaugă: „Noi, luptătorii de K1, suntem asemeni unor gladiatori! Intrăm în ring, dar nu ştim sigur dacă mai ieşim întregi de acolo! E multă adrenalină! Cred că asta îmi place cel mai mult la acest sport. Trebuie să ştii să-ţi învingi teama“.
Legat de nevoia de adrenalină, Sebi îşi aduce aminte amuzat întâmplarea cu bungee-jumping-ul de la Braşov: „Înaintea Galei K1 România, am fost la Cheile Râşnoavei, la Braşov, şi am făcut bungee-jumping. Am sărit de la 140 de metri înălţime. Nu vreţi să ştiţi cum e! Durează o oră până ajungi sus. Trebuie să ai un dram de nebunie ca să faci aşa ceva! Mai ales că instructorul cu care urci îţi bagă frica în tine, spunându-ţi tot de felul de poveşti cu oameni care au păţit-o făcând aşa ceva. Dar, până la urmă, e nevoie de adrenalină! Dacă vreţi, puteţi vedea a imaginele cu mine pe youtube.com“
Preferă maşinile sport şi muzica hip-hop
În ceea ce priveşte hobby-urile sale, Sebi se declară un fan al muzicii hip-hop şi al maşinilor sport, dar nu ar spune nu unui Hummer.
„Ascult muzică hip-hop, R&B. Chiar mi-ar plăcea să joc un rol care să mă reprezinte într-un videoclip al unei formaţii de hip-hop de la noi. Îmi plac maşinile sport. Am un BMW, dar cred că pentru străzile din România ai avea nevoie de un jeep. Nu aş spune nu unui Hummer. Este o maşină puternică. O asemenea maşină m-ar caracteriza cel mai bine. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea o Toyota Land Cruiser, spre exemplu“, ne spune Sebi.
Manelistul din trafic
Aşa cum spuneam încă de la început, Sebi este un om extrem de liniştit în viaţa de zi cu zi. Şi explicaţia ne-a oferit-o chiar el: „Păi nu mă bat destul în ring?! E suficient. În rest sunt o persoană foarte liniştită, care fuge de scandal“. Legat de acest lucru, Sebi ne-a spus o întâmplare amuzantă care a avut loc în urmă cu ceva timp, când se afla în trafic.
„Eram cu maşina prin oraş. Într-o intersecţie, unde aveam prioritate, a venit unul cu un jeep şi s-a făcut că intră în mine. Am tras pe dreapta, el a făcut câteva manevre bruşte şi a tras în faţa mea nervos. Era unu’ de ăsta şmecher, în trening (n.n.: genul de «manelist»). A început să înjure şi să vină spre mine. M-am dat şi eu jos din maşină. M-am uitat să văd dacă nu mi-a atins maşina şi îl aşteptam să vină. Când s-a apropiat şi a văzut cine sunt, a făcut doi paşi înapoi, şi-a cerut scuze, după care s-a suit repede în maşină şi a plecat în grabă“, îşi aminteşte zâmbind Sebi.
„Marea boală“, dulciurile de casă
Conştient că trebuie să aibă un regim de viaţă cât mai sănătos, Sebi recunoaşte că se abţine cu greu în faţa unor dulciuri făcute în casă.
„Sunt conştient că trebuie să am o alimentaţie sănătoasă şi că trebuie să fac anumite sacrificii. Nu mănânc fast-food-uri şi alte prostii de astea, în schimb sunt înnebunit după dulciurile de casă. Îmi place în general mâncarea tradiţională din zona Moldovei. Având prieteni în Republica Moldova, am avut ocazia să mănânc multe feluri de mâncare de la ei. Să ştiţi că sunt extraordinare. Dar, «boala mea» rămân dulciurile de casă!“, se destăinuie Sebi.
A mâncat gândaci în Thailanda
Pentru Sebi, cele mai importante experienţe trăite au fost în Asia.
„Am fost în Thailanda, în Japonia, în Coreea de Sud. În Thailanda, am mâncat gândaci fără să ştiu! De-abia după ce am mâncat ne-am dat seama. Erau crocanţi, dar când am văzut picioarele… Acolo, ei mănâncă gândacii, cum mâncăm noi pop-corn. Îi bagă într-un ulei încins şi gata mâncarea. Acolo, localnicii mănâncă tot felul de gândaci, mai mici, mai mari. Se vând pe stradă, la tonete, cum erau în urmă cu câţiva ani la noi tonetele cu hot-dog. În Seul, mâncau tot felul de preparate din câine. N-am putut mânca aşa ceva, mai ales că eu am un buldog francez… E o altă lume acolo. Sunt altfel de obiceiuri. În metrou, în Tokyo, spre exemplu, aveam impresia că toţi sunt drogaţi, că sunt legaţi la aparate. Stăteau toţi cu ochii în telefoane sau console şi butonau. Apropo de Tokyo, am stat într-un hotel la etajul 33. Avea 50 de etaje hotelul. Am prins acolo şi un cutremur. Nu vreţi să ştiţi ce senzaţie ai când eşti la o asemenea înălţime şi se clatină hotelul!”
