În ultimii ani, instituţiile de forţă ale statului încearcă să-şi cosmetizeze imaginea publică, punând mare preţ pe o comunicare plăcută ochiului. Este şi cazul Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, al cărui purtător de cuvânt, Denis Lazăr, asigură prin farmecul personal o interfaţă prietenoasă între cazona instituţie şi mass media. Mai multe detalii despre viaţa de comunicator la graniţele patriei, am aflat din jurnalul şarmantei Denis.

• În urmă cu câteva zile, eram într-o dispoziţie mai puţin bună şi, ca să mă mai luminez un pic şi să-mi treacă migrena, mi-am pus un DVD cu unul dintre episoadele din Star Treck. De fiecare dată când aud “Space, the final frontier”, mă relaxez şi privesc cu mai multă încredere spre destinul meseriei mele. Îmi place să-mi imaginez cum ar fi să lucrez purtător de cuvânt la un inspectorat care se ocupă de paza „ultimei frontiere”. Cred că toată ziua aş avea pe mână numai cazuri de romulani trecând fraudulos graniţa interstelară, iar coleg mi-ar fi locotenentul Data, care mi-ar furniza orice informaţie în doi timpi şi trei mişcări. Acum nu ştiu cum ar arăta ziariştii de la capătul spaţiului, dar sper să nu arate ca nişte klingonieni care, cine ştie cum, să-mi fure telepatic tot ceea ce ştiu despre acţiunile de pe fâşiile dintre constelaţii.
• Ieri am fost într-o misiune pe malul Prutului, în zona Ungheni. Din informaţiile noastre, urmau să treacă nişte refugiaţi conduşi de o călăuză spre vest. Am stat toată noaptea şi am pândit pe fâşie, privind printr-un binoclu special. La un moment dat, a apărut doar călăuza însoţită de un singur refugiat, nu de cei 15 – 20 la care ne aşteptam noi. Călăuza a venit direct spre noi, a trântit căciula şi ne-a zis că el se lasă de meserie. “Am plecat cu douăzeci de inşi şi pe toţi i-am pierdut pe drum. Când au aflat că trebuie să traverseze România, au spus că preferă să ocolească prin Grecia pentru a ajunge în Occident”, a zis omul, în timp ce singurul refugiat care mai rămăsesc cu el deja ne întreba când e următorul avion spre Munchen.
• Am văzut nu ştiu ce articol în care se spunea că cea mai frumoasă femeie purtător de cuvânt din lume e o tipă de pe la Inspectoratul General de Poliţie. M-am uitat şi eu la ea… ce să zic, are o uniformă şic, nu zic nu. Dar şi eu arăt beton când îmi pun cravata şi epoleţii! Însă am nevoie de mai multă vizibilitate. Lumea trebuie să înţeleagă că hotarele ţării se apără cu arma în mână, iar armă mai eficientă şi mai periculoasă decât femeia nu există!