Academicianul ieşean Viorel Barbu, recunoscut drept un veritabil vânător de plagiatori, şi-a dat demisia de la conducerea Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), apreciind că proiectul care prevede că doar universităţile pot decide asupra acuzaţiilor de plagiat lasă loc subiectivismului. Pe de altă parte, psihoza plagiatelor este menţinută la nivelul întregii ţări ca armă politică, lucru care nu are nimic de-a face cu stricteţea unei judecăţi academice asupra furtului intelectual. Picat cam la mijloc, academicianul Viorel Barbu face un pas înapoi, un bun prilej pentru a-i studia un pic paginile jurnalului personal.

– Ieri mi-am dat demisia din comisia de atestare a titlurilor academice şi chiar nu regret deloc că am făcut acest pas important. Adevărul e că, la început, îmi plăcuse activitatea asta. Stăteam până seara târziu şi cercetam teze de doctorat, ca pe vremurile când eram profesor stagiar de matematică şi corectam lucrările de control la elevii de-a şaptea. Cum prindeam pe unul cu copiatul, cum îl urecheam şi-l dădeam afară din clasă. Dar ăştia erau cei mai fraieri, că nu ştiau să-şi mascheze copiuţele. Ăia mai experţi treceau de faza prinsului în flagrant şi chiar îi dibuiam mai greu. Dar şi când le demonstram că au copiat! Ce fericire pe capul meu şi ce note de 1 în catalogul lor! Dar acum, după ce au trecut prin mâna mea sute de lucrări de doctorat suspecte, mi s-a acrit de munca universitară, zău aşa… Mai ales când mi-a fost servită o copie a tezei Codruţei, împreună cu un bileţel discret, caligrafiat frumos: „Dom’ profesor, lăsaţi-o să treacă clasa, că e fată bună. Şi apoi, aveţi şi dumneavoastră o vârstă…”. Aşa e, fix în momentul acela mi-am dat seama că e timpul să pun plagiatele în cui şi să mă apuc de pus fasole în grădină. Mai bine îi las pe cei mai tineri să vegheze asupra sănătăţii academice a românilor. Eu nici nu prea mai văd bine gradele oamenilor de ştiinţă, ci doar pe alea de la triunghiuri şi patrulatere le mai disting aşa, din când în când. Dar aia e, când îţi vine un cap pătrat şi-ţi bate cu pumnul trapezoidal în masa de studiu, nu mai ştii prin ce unghi să te strecori, să scapi de obtuzitatea care te înconjoară. Chiar o să mă retrag, aşa cum spuneam, şi o să pun nişte araci în grădină, să cultiv roşii şi castraveţi. Vine o vreme când e mai bine să admiri şi să analizezi tridimensionalitatea unui lăstar de pătlăgele, decât forma triunghiului politică – universitate – servicii.