Când spunem Marea Britanie, spunem în primul rând Regina, apoi băietul ei îndrăgostit de Românica (partea de dincolo de Carpaţi, dacă luăm ca punct de reper locul unde stăm noi), apoi nepotul 1, nepotul 2, soţia nepotului 1 (fata cu sânii paparaţaţi). Mai spunem UK, mai spunem lire sterline, mai spunem fotbal, mai spunem Mr. Bean, mai spunem Canalul Mânecuţei. Părerea mea este că, în următoarea perioadă, o să trebuiască să spunem şi… Boris.
Cum adică Boris?, mă vor întreba unii. Roman, a lu’ Abramovici, de la Chelsea, nu Boris, că Boris e nume de rus. Cu toate astea, eu insist cu Boris, mai exact, cu Alexander Boris de Pfeffel Johnson. Who the… is this Boris? Pentru cei care nu ştiu sau nu-şi aduc aminte în acest moment, Boris Johnson este, din 2008, primarul Londrei. Un personaj cât se poate de greu de trecut cu vederea, şi asta nu din cauza chicii de păr blond pe care o flutură cu mândrie.
Jurnalist la The Times şi The Daily Telegraph, printre altele, şcolit la European School of Brusseles şi Oxford (tot printre altele), el a devenit în ultimele zile un personaj cheie într-un război recişor şi niciodată încheiat între Regatul Unit şi Franţa. Ba chiar în confruntarea declarată dintre Uniunea Europeană şi supuşii Reginei, care, şi ea, bătălia, nu His Royal Highness, a avut un episod atunci când s-a discutat-disputat pe marginea bugetului EU.
Ce a comis Boris a fost şi poate fi o lecţie de… imperialism globalizator. Totul a pornit de la un indian. Unul celebru ca filmele la care milioane de oameni udă ochii. Numele lui, cu ample rezonanţe în România (şi chiar mai ample în Moldova noastră), este Lakshmi Mittal, şeful şi principalul acţionar al ArcelorMittal. Adică cel care deţine şi fostul Petrotub de la Roman, un nume care dă ora exactă pe Glob atunci când vine vorba despre ţevi. Marele patron de la Arcelor a anunţat că 629 de francezi îşi vor pierde locurile de muncă după ce furnalele combinatelor de la Florange se vor închide. Ministrul economiei din Hexagon s-a inflamat, i-a cerut samă lui Mittal pentru această decizie, ăsta a ameninţat că-şi ia jucăriile şi se mută în altă parte, lăsând 20.000 de francezi în lichidarea goală, iar Boris a spus cam aşa: Venez à Londres, mes amis!
Ce-am învăţat noi din asta? Noi, ăştia care avem în faţă aceste rânduri, am învăţat câteva vorbe în engleză, oleacă de franceză şi poate puţină economie. Mai multe ar trebui să înveţe cei care ne conduc, dar mai ales să cadă ghinişor pe gânduri. Pentru că asta este şi va fi, pentru multă vreme de acum înainte, economia mondială. Una în care nu se vor lua prizonieri, dar şi una în care fraierilor le vor mânca javrele din traistă. Iar cei care vor sta cu limba-n gură… vor pieri pre limba lor. Când spun asta mă gândesc la un lucru foarte simplu: banii, în această crizoasă vreme, se află la noii tigri economici: China, Brazilia şi India. Şi, dacă în unul de pe lumea asta se umflă orzul mândriei, locul lui este luat, în următoarea secundă, de către altul, care gândeşte mai mult cu portmoneul decât cu sufletul. Pentru că naţionalismul, aşa cum a fost el definit acum mai bine de 200 de ani, este o stare de spirit, o condiţie a minţii, o chestie de lugu-lugu, care, însă, ca şi dragostea, trece prin stomac.
Acolo fac legea cei ca Boris Johnson, oameni pentru care cârmuirea înseamnă mult mai mult decât nişte vorbe frumoase (sau nervoase), persoane şi/sau personaje care înţeleg cu o fracţiune de secundă înaintea celorlalţi ce poate fi în sufletul oriental al unui indian care este scos din visarea lui plină de zeităţi hindu şi adus la o cafteală la marginea Parisului. El vrea ocrotire, iar primarul Londrei i-a oferit-o…
I-aş spune şi eu lui Lakshmi: hai la Iaşi, că nu e smogul atât de naşpa ca pe Tamisa. Dar asta nu e treaba mea. Că nu mă cheamă Boris. Bun, dacă mă cheamă, mă duc!
Octavian Storin
