Am văzut zilele trecute povestea spusă de Steven Spielberg despre „Lincoln” și, de atunci, pur și simplu nu-mi pot reprima o neliniște existențială: oare cum ar fi arătat filmul ăsta dacă ar fi fost regizat de Sergiu Nicolaescu, la Hollywood, în secolul XXI, cu un buget de 65 de miioane de dolari (suficient cât să plătească și figuranții)?!
Să revenim. E începutul lui 1865, iar Lincoln – Abraham Lincoln, zis și „Abe Lincoln”, „Honest Abe”, „Rail Splitter” ori „The Great Emancipator” – e la începutul celui de-al doilea mandat, câștigat cu un scor nesimțit, de peste 60%, apropiat de cel reușit recent de USL. Ca și USL, Lincoln este învestit de popor cu o încredere uriașă și cu așteptări pe măsură. E primul președinte republican al Statelor Unite și e iubit de popor din două motive: e cu un pas sau chiar mai mulți înaintea epocii sale și ține niște discursuri fabuloase, care fascinează mulțimea, deși nu erau transmise pe Twitter (cam lungi și vagi aceste discursuri, după gusturile mele, dar eu trăiesc în secolul XXI și nici nu-s american). America e la capătul puterilor: în patru ani de Război Civil între Nordul relativ emancipat și Sudul sclavagist și conservator, au murit peste 600 de mii de oameni, iar alți vreo 300 de mii sunt dați dispăruți. Confederații sunt epuizați și dau semne că își doresc pacea. Însă, pe lângă câștigarea războiului, Lincoln mai are un punct în agendă: abolirea sclaviei, demers în care se angajase încă din urmă cu doi ani, prin „Proclamația de emancipare”, și pe care vrea să îl desăvârșească acum prin adoptarea celui de-al 13-lea Amendament la Constituție. Numai că situația politică (asupra căreia filmul insistă) nu e deloc simplă pentru Lincoln: vocalii democrați sunt o forță semnificativă în Camera Reprezentanților, iar grupul republican nu e nici suficient de omogen și nici de decis să impună proiectul președintelui. Cum am spune astăzi, Lincoln avea guvernarea, dar nu și puterea, asta în ciuda faptului că, având puteri sporite dată fiind starea de război, era acuzat frecvent – și cam pe merit! – de porniri totalitare și antidemocratice. Ei bine, Lincoln se află în fața unei provocări generatoare de dileme morale: să introducă interzicerea sclaviei în Constituție și, în același timp, să încheie războiul în condiții cât mai favorabile. Problema este însă că o acceptare a capitulării confederaților înainte de modificarea Constituției ar fi făcut improbabilă abolirea sclaviei, odată cu votul congresmanilor din Sud și cu pierderea prerogativelor speciale ale președintelui. Pe scurt, pentru a-și maximiza șansele de adoptare a celui de-al 13-lea Amendament, Lincoln decide să amâne finalizarea războiului. Cinic, dar – nu-i așa – scopul scuză mijloacele. (Acum, nu e clar cine scuză scopul, dar asta e deja istorie…).
Cum, necum, Lincoln mai are de rezolvat o problemă, iar filmul tocmai pe asta se concentrează: cum să convingă, în câteva săptămâni, un anumit număr de congresmani (vreo 12), altfel opozanți virulenți, să îi susțină proiectul. Apare, astfel, cea de-a doua serie de acte reprobabile din punct de vedere etic, dar necesare din perspectivă istorică: Lincoln angajează trei „consultanți”, conduși de un anume „Bilbo” (nu și „Baggins”), care, pe căi specifice – mită, trafic de influență, șantaj, amenințare – reușesc să obțină voturile necesare. Nu vă stric plăcerea de a vedea cum puteau fi corupți policienii americani în urmă cu 150 de ani, după cum o să las să vă plictisiți singuri la scenele despre „Lincoln – omul, tatăl și familistul” (o soție marcată de moartea prematură a unui copil și deja trecută – prin voia soțului – pe la ospiciu, un fiu cam tălâmb care abandonează facultatea ca să meargă să moară pe front, un alt fiu, mai mic, cam răzgâiat etc.)
Filmul ca atare e așa cum vă așteptați să fie dacă ați văzut și alte filme ale lui Spielberg: grandios, „profund” în felul american, cu imagine, scenografie, costume și machiaje excepționale, lacrimogen pe alocuri (aproape că nu-mi amintesc de vreun film al lui Spielberg la care să nu mi se fi umezit ochii cel puțin o dată…). Foarte bine jucat: în rolul principal, Daniel Day-Lewis este fabulos (a luat deja Globul de Aur și, probabil, va prinde și cel de-al treilea Oscar), foarte buni Tommy Lee Jones (congresmanul radical Thaddeus Stevens) și David Strathairn (mâna dreaptă a lui Lincoln, secretarul de stat Willian Seward), decentă Sally Field (doamna „președintă”). Filmul e nominalizat la 12 categorii la Oscar și bănuiesc că are șanse bune să ia nu numai „cel mai bun actor într-un rol principal”, ci și „cel mai bun film” și „cea mai bună regie”.
Un film foarte bine făcut și suficient de educativ încât să ai și teme de conversație după ce-l vezi. Merită! Încă o concluzie, de natură nu estetică, ci socio-politică: slavă Domnului că politicienii sunt (erau și, probabil, vor rămâne) suficient de coruptibili încât, atunci când apare vreunul mai căpos, să-i poată determina să schimbe istoria! Mă uit la televizor: tocmai se încheie ceremonia de învestire în funcția de președinte al Statelor Unite, pentru al doilea mandat, a lui Barack Obama…
Sclava Isaura
