Mărturisesc că mă număr printre acei mici gurmazi diletanți care nu vor putea niciodată să recunoască faptul că s-au săturat de pizza sau de paste. (Bine, și de grătar, și de…). Pe de altă parte, nu mă omor după fast food și, de când am descoperit că n-ai totuși nevoie de un doctorat pentru așa ceva, prefer să-mi fac pizza sau pastele acasă. În plus, nu sunt nici un mare consumator de brand-uri și prea puțin mă interesează dacă sandwich-ul se cheamă „McDonald’s” sau „McGheorghe’s”.
Cum, necum, iată-mă acum câteva zile, prin Centru, în situația de a propune un loc adecvat pentru o întâlnire mai „de familie”, cu trei copii incluși. Adică, ceva relativ liniștit, bine aerisit, civilizat și cuminte, cu mâncare acceptabilă și niscaiva dulciuri (pentru copii) și loc de fumat și, eventual, bere (pentru egoistul de mine). Cum mi-era și cam foame și aveam oarece fantezii cu pizza și alte cele, am zis: „Hai la Pizza Hut”, la Moldova Mall. Zis și făcut.
Acuma, aș minți să spun că am fost teribil de dezamăgit. Locul e curățel, amenajarea decentă pentru un fast food, decibelii nu sar calul, nici fumul nu se simte cine știe ce, pizza gustoasă (iarăși, pentru ceva americănesc), berea e bună (Tuborg, 6 lei halba), servirea destul de promptă (chelnerul nostru era rapid, dar ciclotimic: venea din două în două minute la masă, dar, când i-am cerut o scrumieră, a dispărut…). Prețurile… depinde. Dacă nu vă deranjează să dați 19, 34 sau 40 de lei pentru o pizza „normală”, „medie” și, respectiv, „mare” din gama „completă”, atunci presupun că e OK. Bine, sensibil mai scump decât în majoritatea celorlalte 1859 de pizzerii din oraș, dar să zicem că mai contează și brand-ul. Ce mă sâcâie însă e altceva. Ultima oară când am fost la Pizza Hut, în urmă cu vreo două-trei luni, am comandat ceva asemănător. Știu că am mai îmbătrânit între timp și poate m-a mai lăsat vederea, dar aș putea să jur că atunci, la același preț, pizza era mai consistentă. Am cerut și alte opinii: n-am orbit eu; chiar era mai mare! E aici un fenomen cumva de înțeles, dar teribil de enervant și pe care l-am observat și alte crâșme din oraș, în frunte cu celebra „Boltă Rece”: ca să nu-și sperie clienții, administratorii micșorează porțiile. Cam cum s-a întâmplat cu „pâinea de un leu”, care în urmă cu câțiva ani avea vreo juma’ de kil, iar acum e un fel de baton gonflat, sec și insipid. Or, eu gândesc cam așa: dacă tot mă duc la o crâșmă în Centru, atunci sunt relativ pregătit psihic pentru confruntarea cu meniul; iar dacă amân plata întreținerii pentru asta, atunci vreau să capăt exact ceea ce credeam că am comandat. Așa că, domnilor șefi de crâșme, mai puneți un leu-doi acolo – plătește băiatul! -, dar lăsați porțiile în pace!
Încă două curiozități. Cele trei mărimi ale porțiilor se cheamă, cum spuneam, „normală”, „medie” și „mare”. După capul meu, „normal” înseamnă ceva mijlociu, în parametri, nici prea prea, nici foarte foarte. Nu era mai corect să fie „mică”, „medie” (adică, „normală”) și „mare”?!
În fine, trebuie să admit că disconfortul – suportabil, până la urmă – mi-a pierit grație unui spectacol pe care, fără voia lor, șefii de la „Pizza Hut” l-au făcut posibil. Anume, din rațiuni de „să nu-l tragă curentul pe client”, ușa dintre A. Panu a crâșmei a fost blocată. Evident, oamenii au pus pe geam un anunț prin care cetățenii sunt înștiințați, destul de limpede, că intrarea în pizzerie se face prin Moldova Mall. N-aveți idee câte zeci de oameni poți vedea, din interior, cum trag ca disperații de ușa blocată, cum insistă, iar apoi pleacă dezamăgiți și nervoși, fără să citească anunțul…
Pizza Poancă
