Un prieten compozitor îmi explica, cu argumente și exemple, că poți compune o piesă fabuloasă cu doar trei note. Sigur, pentru asta îți trebuie un dram de geniu. La fel de adevărat e că poți aplica toate schemele învățate și artificiile deja verificate într-un ansamblu complex și să obții fie ceva ininteligibil, fie o platitudine absolută. De asemenea, cu câteva cuvinte din fondul comun al limbii poți scrie un text extraordinar, după cum exploatarea a jumătate din dicționarul de neologisme nu garantează că obții vreo scofală. Iar dacă ești un om de teatru / film și ești dăruit cu o atingere de geniu, ai o șansă să faci și dintr-un scenariu inept din gama „Vacanța mare” sau „În puii mei” ceva nu doar tolerabil, ci chiar memorabil. Acesta din urmă este cazul ultimei piese montate de Silviu Purcărete la Teatrul Național ieșean: „Pălăria florentină”, după Eugène Labiche.
Ca locuitor (cu facultate la stat) al „capitalei culturale a țării”, aproape că ai în fișa postului să fii nițel snob. Cum snobismul în faza sa inițială – de fascinație în fața unor cuvinte precum „Purcărete”, „teatru”, „capodoperă” etc. – este pozitiv, prin curiozitatea intelectuală implicită, e normal să încerci să afli câte ceva despre piesa cu pricina, mai ales după ce ai dat deja banii; vorba aia, nu se face să te duci ca prostu’ la teatru! Numai că, dacă despre Silviu Purcărete e plin Goagălul (există și studii de specialitate, unul din ele al Oltiței Cîntec de la Iași), iar despre Labiche și piesele lui mai poți afla câte ceva, despre montarea de la Naționalul nostru – mai nimic. Acesta e un punct nevralgic la care voi reveni. „Mai nimic”, dar nu chiar nimic: vreo câteva anunțuri și un fel de avancronică tot au apărut. Iaca un fragment de text de întâmpinare apărut într-o gazetă centrală, cu veleități de lider și pretenții deontologice (de dreapta, fiindcă, nu-i așa, adevărul și deontologia nu pot fi decât de dreapta): „Farsa lui Eugène Labiche (1815-1888), datorită căreia scriitorul a devenit membru al Academiei Franceze, este o capodoperă a genului. «Pălăria florentină», scrisă de Eugène Labiche în 1851, este o farsă plină de comic de situaţie, de moravuri, trădare, poveste de amor, iubire între doi tineri. Premiera a fost «cel mai puternic hohot de râs din secolul al XIX-lea». În «Pălăria florentină» regăsim comic de situaţie, quiproquo-uri, comic de moravuri, trădare, poveste de amor, iubire între doi tineri. Tânărul parizian Fadinard îşi face plimbarea de dimineaţă în afara oraşului, dar calul său mănâncă pălăria de paie a doamnei Beauperthuis, aflată în compania focosului ofiţer Emil Tavernis. Prin urmare, pălăria de paie trebuie recuperată rapid, lucru deloc simplu…”.
Ce piesă, în pălăria mea…
Partea cu calul devorator de pălării e adevărată. Partea cu „comicul”, să zicem. „Capodoperă”… aiurea! Oi fi depășit faza pozitivă a snobismului, de care vorbeam, și m-oi scălda în plină autosuficiență acră și mizantropă, dar mie, unuia, piesa ca atare mi se pare demnă mai curând de Garcea decât de un membru al Academiei Franceze. Povestea e îmbârligată și trasă de păr: calul mănâncă o pălărie; un adulter e pe cale să fie dezvăluit, cu toate urmările aferente; Fadinard (care, altfel, n-are prea multe legături cu amorezii) se dă peste cap să facă rost de o pălărie identică; eforturile lui îl împiedică să se implice în propria nuntă; tatăl-socru, „asistentul” acestuia și mireasa, împreună cu alaiul de nuntași, intră la bănuieli și îl caută în disperare; relațiile dintre „asistent” și mireasă, altfel veri, sunt și ele destul de umede; nu lipsesc unchiul surd și senil, nobilii decrepiți și corupți, diversele menajere șmechere și cu moravuri flexibile, încornoratul bănuitor și pus pe măcel etc. Mult umor jos, tușe groase, intrigi cusute cu ață albă, critică primitivă de moravuri, personaje caricaturale, în fine, un comic trivial, care ar putea face oricând deliciul navetiștilor din personalul Iași-Vaslui.
Amuzamentul facil este provocat și speculat și prin (destul de) numeroasele scene de mimare a actului sexual, în care se implică, cu entuziam, cam toată lumea cu toată lumea: oricât ar fi de prețios publicul, pipăielile, dezgolirile, tandrețurile și suspinele umede sunt răsplătite în mod garantat cu râsete și bună-dispoziție complice. Într-o altă zonă a comicului, însă, se situează momentele muzicale, de un absurd penetrant și bun, compuse de Vasile Şirli (director muzical la Disneyland-Paris) și bine interpretate de actorii Naționalului.
În fine, gusturile nu se discută, deși, la o adică, poți să faci ceva pe ele. Pe de altă parte, teatrul e o formă de cultură de masă și, ca atare, nu-i musai să se adreseze doar doctorilor în dramaturgie. Nu-i nimic rușinos să te lași încântat, amuzat și vrăjit de o poveste facilă, poate – cum ar putea spune unii – prea facilă în raport cu morga pe care s-ar cuveni să o cultive „instituțiile emblematice ale capitalei culturale”…
Și, totuși, mi-a plăcut, în pălăria mea!
Dincolo și în pofida cârtelilor de mai sus, mi-a plăcut! Vă promit că, dacă lăsați la intrare așteptarea de a suferi cine știe ce revelație intelectuală și, pur și simplu, primiți ceea ce vi se oferă, veți trăi două ore de bucurie pură! Pornind de la o piesă slabă, Purcărete & co. fac un spectacol bun, amuzant, grandios pe alocuri. Cum?
Distribuția. Actorii, fără excepții stridente, își fac bine treaba. Lucrul cu un regizor mare, mai ales la o comedie, complicitatea inerentă și pozitivă cu publicul local îi fac să se dăruiască cu entuziasm: dincolo de performanțele „tehnice” individuale, vezi la cei mai mulți dintre ei acea bucurie a jocuilui care îți smulge simpatia și aplauzele. Îi amintesc, într-o relativă ordine a gusturilor, doar pe câțiva: Călin Chirilă (în rolul socrului; mie mi s-a părut cel mai bun), Constantin Pușcașu (unchiul surd și senil), Dionisie Vitcu (primarul), Horia Veriveș („asistentul” socrului), Doru Aftanasiu (încornoratul) și, desigur, Emil Coșeru (un fel de „maistru” de scenă, alături de Cosmin Maxim, o găselniță scenografico-regizorală reușită), Pușa Darie (fenomenală în rolul baronesei) și Petru Ciubotaru (vicontele). N-aș putea spune că m-a dat pe spate Ionuț Cornilă în rolul principal – „Fadinard” – dar își face treaba corect și cu o dăruire evidentă; în fine, nici rolul în sine nu e prea ofertant.
Scenografia. Foarte bună treabă face, din nou, Dragoș Buhagiar, cu care Purcărete a mai lucrat la Iași. Decoruri minimaliste, practic niște panouri din hârtie purtate de ici-acolo de o trupă de „maiștri” – evident, cu halate albastre – condusă de Emil Coșeru. Grație și luminilor, o găselniță simplă și de efect.
Mișcarea scenică. Semnată de Florin Fieroiu, e absolut fabuloasă. Felul în care, sub bagheta lui Purcărete & Fieroiu, se compun, se poziționează și se mișcă personajele și grupurile are ceva grandios, de tragedie greacă. Chestie cu atât mai impresionantă cu cât, ați reținut, e vorba de o comedie.
Despre muzică v-am zis deja; aprecieri merită și cei doi pianiști, dar și toți actorii puși să-și etaleze abilitățile vocale.
Silviu Purcărete. Pentru că a reușit să pună cap la cap toate cele de mai sus și pentru că, așa cum ziceam, dintr-o piesă cam tâmpițică a făcut un spectacol puternic vizual, cu adevărat frumos și memorabil, pe care chiar merită să îl vedeți!
Da’ promovați-vă și voi mai ca lumea, în pălăria mea!
Iar acum, fiindcă laudele excesive sunt interzise de politica editorială a Bârfei de Iași, revin la promovarea spectacolului, care e intensă, dar lipsește (aproape) cu desăvârșire! Deși nu urmăresc „dezbaterile” despre „cine e mai bun: Beatrice Rancea sau Cristian Hadji-Culea?”, nu pot evita o comparație între ceea ce reușesc să facă, în materie de PR, Opera și Teatrul. După cum au remarcat și câțiva oameni care se pricep la teatru mai bine, dar și alții care doar au această impresie, aducerea lui Purcărete la Iași ar putea fi revanșa lui Hadji-Culea, cel căruia i s-a reproșat că n-a fost în stare să marcheze în mod corespunzător redeschiderea Sălii Mari a teatrului. Dacă e așa, cu atât mai mult ar fi trebuit să se îngrijească de promovarea spectacolului. Or, în afară de câteva anunțuri „tehnice” și insipide, aceasta a lipsit. Se puteau aranja niște interviuri, niște declarații, o conferință de presă, niște „teasere”, Facebook, ceva, orice. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot considera promovare „știrea” postată acum vreo lună pe site-ul Teatrului ieșean – nici pagina web nu e cine știe ce prietenoasă -, ci o mo(n)stră sinistră de limbă de lemn generatoare de migrene: „Silviu Purcărete, reputatul regizor de talie mondială, se află la Teatrul Naţional ieşean pentru a doua oară. Proiectul teatral la care se lucrează în aceste zile implică o adevărată desfăşurare de forţe în care este angrenată cea mai mare parte a trupei precum şi o echipă de vârf, o formulă de succes garantat…”.
Nu știu dacă Hadji-Culea a recuperat, prin Purcărete, avansul luat de Beatrice Rancea cu Andrei Șerban și cu PR-ul său mai performant. Oricum, concurența dintre cei doi „manageri de cultură”, dacă există, e utilă și fecundă: în sfârșit, avem și noi ce vedea pe scena Naționalului din Iași! Nu de alta, dar până acum câțiva ani, simțeam că până și Vasluiul ne-o ia înainte…
Gheorghe Hagi-Culea
Notă: Fotografiile au fost postate pe Facebook de talentatul și infatigabilul Alex Condurache, în fața căruia, și pe această cale, ne scoatem… pălăria!
