După trei luni de conflict sângeros soldat cu câteva zeci de victime lemnoase, o serie de porecle, zeci de articole pe bloguri și cam o sută de mii de like-uri, share-uri și comment-uri pe Facebook, războiul dintre „teiști” și „a-teiști” părea să se dezechilibreze iremediabil. Surzi la strigătele de revoltă ale societății civile și orbi la lacrimile de durere ale copacilor, „drujbarii” din Palatul Roznovanu își îndepliniseră sinistra sarcină: sărmanii tei fuseseră doborâți, iar piatra cubică – montată. Spre ciuda adversarilor, expedientele japoneze plantate pe Ștefan cel Mare pentru a îmblânzi mânia poporului avură tupeul să înfrunzească. Crima fu girată de câțiva miniștri aflați în trecere, iar odiosul model se extinse cu repeziciune și în restul țării.

În tabăra adversă părea să se instaleze deznădejdea. „Teiștii” făcuseră tot ceea ce se putea face: ieșiseră în stradă, se legaseră cu lanțuri de trunchiurile arborilor-monument, bătuseră în tigăi, făcuseră pancarte, căutaseră argumente și întocmiseră rapoarte. Ce altceva puteau face?! Sigur, sacrificiile nu fuseseră în zadar: demonstraseră că, da, se poate, că, în ciuda clevetitorilor, exista și în Iași o societate civilă demnă și neatârnată! Dar nu era de ajuns… Teii dispăruseră și, odată cu ei, combatanții își pierduseră hotărârea și spiritul de sacrificiu. Nimeni nu semnase vreun armistițiu, dar o liniște de plumb, post-apocaliptică, părea să se aștearnă peste oraș…

Dar, fiindcă, așa cum există un Dumnezeu al bețivilor, la fel se pare că și teii au divinitățile lor protectoare, societatea civilă a primit un ajutor nesperat. Când totul părea pierdut, un neam războinic și de temut, dar care până atunci își păstrase neutralitatea, a decis să ridice arma. Surprinzătoarea răsturnare de situație fu consemnată pe cele mai valoroase bloguri: „Câţiva ieşeni au venit vineri seară pe pietonal cu păturica şi umbrela, la un picnic în centrul oraşului. Acţiunea a fost iniţiată de Clubul Creatorilor, din care fac parte mai mulţi artişti. Participanţii au instalat o umbrelă de culoare neagră pe care scria «Umbră de tei». Dragoş Turtă, unul dintre cei care au venit la picnic spune că autorităţile nu au împiedicat acţiunea, aceasta fiind fără îndoială un protest la adresa primăriei, după tăierea teilor. Picnicul va continua şi sâmbătă, dar şi duminică, pe pietonal, începând cu ora 19”.

Speranța nu voia să moară; războiul sfânt reîncepuse…

Să protestăm cu păturica, bichonul și ceiuțul de tei!

Nesperatul ajutor dat societății civile a venit, cum spuneam, din partea unor războinici înfricoșători, din temutul trib numit „Clubul Creatorilor”; sau, în fine, „Creatorilor Clubul”, așa cum evolează pe Facebook, loc în care topica și celelalte fițe gramaticale sunt opționale și, ca atare, accidentale. E vorba de combatanți experimentați, duri și neiertători, recrutați din rândul studenților și absolvenților de Arte sau Arhitectură, al muzicienilor veleitari și al fotografilor amatori, care au decis să-și asume declarația de război printr-o campanie organizată pe Facebook sub genericul „spațiul public /// puls.pauză.picnic”.

Chemarea la luptă a războinicilor „creatori” fu solidă și elocventă: „Un izopren sau o pătură, nişte tartine sau/şi fructe, o umbrelă pentru umbră de tei, cărţi, jocuri, deschidere şi bucurie sunt ingredientele necesare unui picnic în centrul oraşului. Ceaiul rece din flori de tei îl aducem noi ;)”.

Urmează motivația, la fel de precisă și viguroasă: „Spaţiul public este un indicator al situaţiei societăţii ca organism unitar, al relaţiilor dintre locuitorii acesteia şi a modului în care persoanele percep, experimentează şi trăiesc oraşul lor. (…) Picnicul este o formă de expresie individuală şi socială care, prin noutatea sa, în contextul nostru social, poate revela noi perspective în relaţia cu locuinţa noastră comună, spaţiul public. Un eventual caracter auto/critic care poate rezulta din participarea la Picnic, se opreşte la nivel individual cu privire la modul de expresie personal al fiecăruia dintre noi atunci când păşim pragul spaţiului comun de convieţuire”. Clar, nu?! Ar trebui să fie, în condițiile în care este vorba de chestiuni fundamentale, de probleme globale ale umanității, de imediată urgență comunitară, precum „comportament vs. spaţiu”, „redefinirea mentală a spaţiului public şi încadrarea lui într-un spectru generator de valori comportamentale”, „identificarea individului cu spaţiul public şi într-un alt mod decât cel obişnuit”, „rutină vs. noutate” ș.a.m.d.

Prolegomene la o fenomenologie a hipsterului

Acuma, pe bune, ați înțeles ceva? V-ați prins care e legătura dintre creație, spațiul public, ceaiul de tei, cărțile de joc, expresia socială și bichonul din poze? Dacă nu, atunci nu vă faceți griji! Nu e vina dumneavoastră! Nici nu aveați cum să pricepeți dacă, în prealabil, nu ați fi avut câteva informații elementare despre ce înseamnă să fii „hipster”, fenomen în cadrul căruia am circumscrie și intervenția „Clubului Creatorilor”.

Să dăm cuvântul Wikipediei: „Hipster se referă la o subcultură a tinerilor din mediul urban, care a apărut în anii 1990 (de fapt, de prin anii ’40, dar cu o revenire semnificativă în ultimii ani, de când au dispărut și ultimii emo, în urma sinuciderii sau a reconversiei – n.r.). Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, spiritualitate alternativă sau ateism/agnosticism și un stil de viață alternativ”. Fiindcă definiția e cam sărăcăcioasă, vom detalia noi ceea ce probabil că ați observat deja în „spațiul public”, dar poate că nu ați pus cap la cap astfel încât să delimitați un fenomen social.

Mai întâi de toate, hipsterii se disting prin garderobă: formată din haine cu aspect vintage, anti-trend, gen second hand, dintre care nu pot lipsi pantalonii skinny – adică mulați pe ceea ce ar fi trebuit să fie fese, coapse și pulpe -, eșarfele de mătase, cămășile în carouri, puloverele împletite recuperate din dulapul bunicii și papucii din piele întoarsă roșii sau galbeni. Toate acestea sunt combinate fantezist și amestecate, între băieți și fete, ca și cum oamenii ar fi fost prinși la un scăldat clandestin și s-ar fi îmbrăcat la repezeală, fiecare cu ce i-a venit la îndemână.

Sunt obligatorii ochelari cu rame groase, fără dioptrii. Dacă ai cu adevărat probleme cu vederea, este interzis să porți ochelari; un hipster miop trebuie să își asume defectul și să bâjbâie cu demnitate prin viață. În cazuri extreme sunt acceptați și ochelarii de soare, cu lentile colorate, cu condiția să fie enormi, iar nasul, urechile și buza de sus să fie acoperite. Nu e de dorit ca ceilalți să observe lipsa de expresivitate a privirii.

Părul trebuie să fie netuns – atenție, fără plete!; rockerii adevărați nu pot fi hipsteri și nici invers -, dezordonat într-o manieră atent controlată, eventual dat într-o parte și lins de vacă, rasta sau pompadour (chică enormă în vârful capului, ras în rest). Podoaba capilară trebuie să fie suficient de penibilă încât purtarea pălăriuței să nu fie doar un moft, ci o obligație socială.

E obligatoriu să ai barbă, dar nu de-a adevăratelea, ci ceva de genul neras-de-o-săptămână, și părul vopsit, cele două reguli aplicându-se atât la băieți, cât și la fete.

Neapărat, neapărat, neapărat, trebuie să ai aparat foto, de preferință cât mai bun, cu teleobiectiv; dacă n-ai poze pe Facebook, nu exiști. Și, atunci, la ce bună viața?!

Musai e să vorbești o combinație de română cu engleză, în care ideile interesante să fie exprimate prin calambururi anglo-saxone. Exprimarea trebuie să fie lapidară, aluzivă, criptică; cu cât se înțelege mai puțin din ceea ce spui, cu atât mai bine. Un hipster adevărat nu se înțelege nici măcar pe sine însuși!

Spre deosebire de rockeri, punkeri sau hip-hop-eri, hipsterii nu pot îmbrățișa decât cauze mici, gingașe, discrete și obligatoriu alternative față de orice altă cauză, precum combaterea încălzirii globale prin boicotarea cremelor de față cu parabeni, apărarea comunității hindu din Târgu Frumos sau lupta pentru dreptul viermilor de mătase la un tratament corect și nediscriminatoriu. Numai că manifestările trebuie să fie neapărat discrete: un hipster adevărat nu țipă, ci sugerează, nu urlă slogane, ci dă de înțeles, nu se revoltă, ci strâmbă din năsuc. Nici nu s-ar putea altfel: mulți dintre hipsteri sunt salariați și, în multe cazuri, chiar corportaiști; nu e bine să te vadă vreun șef mai intolerant când arunci cu cocktail Molotov și să intre la idei.

În concluzie, visul secret, dorința supremă a hipsterului este aceea de a fi alternativ, alternativ la orice, alternativ chiar la el însuși, cum spunea cineva. Dar asta cu o condiție sine qua non: nu e obligatoriu să gândești, să simți sau să fii diferit, atâta vreme cât pari așa.

Cam asta ar fi despre hipsteri, pentru început. Nu-i așa că acum vedeți altfel picnicul „creatorilor” de pe Ștefan cel Mare?!

Turtița portocalie înclină balanța

Din păcate pentru hipsterii din „Clubul Creatorilor”, picnicul civic din buricul târgului riscă să fie denaturat – ca mai toate celelalte expresii publice ale „teiștilor” – de prezența nefastă a politicienilor. Nu vă gândiți la cine știe ce șef de filială sau ales local, în fine, la vreun politician cât de cât cunoscut care, cu cinism, să utilizeze o manifestare a societății civile întru propriul folos electoral. De un anume Dragoș Turtă vorbim aici, fost membru PDL și unul dintre primii care și-a făcut curaj să părăsească partidul odată cu victoria grupului Blaga.

Despre individul cu pricina probabil că nu ați auzit dacă nu vă numărați printre cele câteva zeci de maniaci care – ca și noi – frecventează blogurile și paginile de Facebook de dreapta. Omul e un „deontolog” de tipul Gabriel Grigore sau Nicușor Păduraru, a lucrat prin campania pierdută de Teodor Baconschi în colegiul Copou – Păcurari – Canta – Valea Lupului- Dacia – Alexandru, e vânzător, pardon, „sales representative” pe la Sedcom Libris (pe unde se auzea că, mai nou, ar lucra și Nicușor) și… cam atât. Foarte activ pe Facebook, la rubricile de comentaruii ale „prietenilor” politici și pe forumurile blogurilor care îi sprijină. Forumuri pe care am observat și noi că matracucul se arată foare iritat că nu i se acordă importanța și respectul pe care le-ar merita.

Păi, de ce le-ar merita?! Ei bine, cetățeanul se întâmplă să fie odrasla unuia dintre scriitorii cunoscuți ai dulcelui târg, anume poetul, prozatorul și publicistul Nicolae Turtureanu (de fapt, Turtă, dacă v-ați prins), de la care, iată, nu a moștenit nici talentul, nici numele de scenă. Dincolo de astea, știți cum se zice, nu-ți poți alege părinții. Din păcate pentru părinți, iată că nici ei, săracii, nu-și pot alege copiii…

Clubul Procreatorilor