Dacă vreunul dintre miile de tei ai lui Eminescu din dulcele târg s-ar fi prăbușit, în weekend, în curtea Casei Pogor, rămânea săracul Iași și fără societate civilă, și fără 90% din hipseri. Acesta ar fi putut fi primul gând pe care un ieșean ne-hipster l-ar fi putut avea, weekend-ul trecut, dacă s-ar fi încumetat să participe la Street Delivery, un „eveniment” organizat de Fundația Cărturești și Ordinul Arhitecților pe strada Vasile Pogor și în curtea Muzeului Literaturii.

În ceea ce ne privește, ne-am aventurat în mijlocul acestei oaze de civilizație alternativă și cultură urbană în cursul serii de sâmbătă, mânați de cheful unui concert live și intrigați de un comunicat din care, în ciuda eforturilor, n-am înțeles mai nimic: „Misiunea Street Delivery este aceea de a reinventa și de a întări rolul structural pe care spațiul public îl joacă în viața locuitorilor cetății, prin convertirea peisajului urban în spațiu viu. Street Delivery a reprezentat, începând cu 2006, un cadru în care societatea civilă, artişti, arhitecţi, muzicieni, locatari pot oferi o alternativă la felul în care este percepută locuirea oraşului. De-a lungul a trei zile creăm o proiecţie pozitivă asupra potenţialului pe care îl au Bucureştiul, Timişoara sau Iaşiul, ca şi alte oraşe care se confruntă cu situaţii similar”. Mărturisim că ne-am început scurta aventură cu ceva prejudecăți: ne așteptam la un fel de festival hipsteresc, la un iarmaroc urban, la o manifestare devenită kitsch tocmai pentru că se străduiește atât de tare să fie anti-kitsch, la o concentrație intolerabilă de veleități și fițe, ca și cum vreo conductă secretă de creativitate alternativă s-ar fi spart și ar fi inundat strada. N-am fost dezamăgiți.

Da’ de unde aveți rădăcinile?

Referirea la „teiști” nu e întâmplătoare și nici gratuită. Chiar din capătul dinspre Carol I al străzii Pogor erai întâmpinat de o „instalație” din vreo zece rădăcini drujbărite, boite cu roșu și împopoțonate cu furtunuri albe, roșii și albastre. Metafora inimii însângerate a teiului tăiat mișelește de Primăria cea rea e evidentă și, să recunoaștem, nu chiar rău realizată. De altfel, fițele eco abundă și pe paginile oficiale ale festivalului: „Iaşi – un oraş al betonului, un oraş cu clădiri ridicate haotic, un oraş în care spaţiile verzi sunt înlocuite cu ansambluri imobiliare iar societatea civilă nu mai este implicată în luarea deciziilor” sau „În 2008, oraşul Iaşi se situa pe un ruşinos loc 30, la nivel naţional, în ceea ce priveşte suprafaţa spaţiilor verzi”.

Am priceput mesajul. Bravo! Avem, totuși, o nelămurire: de unde provin rădăcinile? Nu de alta, dar ne îndoim că e vorba de vreo donație a „drujbarilor” de la Servicii Publice…

Să FIE hispereală!

Odată ajunși în „inima” manifestării, n-aveai nevoie de mai mult de zece pași ca să îți dai seama că trebuie să te aștepți la o deversare necontrolată de fițe hispterești, la o emulație discret-excentrică de atitudini alternative și la o explozie de creativitate detonată de excesul de timp liber. După un pâlc de umbrele colorate și agățate la înălțime, cât să te poți prinde de un mâner ca să dai bine în poză, un fel de pavilion din lemne curbate ocupa mijlocul străzii. De altfel, cele două produse, alături de un ghem de ațe și benzi magnetice atârnate în mijlocul aleii principale din curtea Casei Pogor erau cam singurele chestiuni care aveau cât de cât de legătură cu obiectul de activitate al Ordinului Arhitecților. La o serie de tarabe, niște tineri creatori produceau, expuneau și vindeau pălărioare, cărți și șervețele desenate, căcăreze hand-made de pus în urechi și atârnat la gât, curele și brățări din piele, insigne, vederi cu mesaje motivaționale și alte fleacuri. Pe garduri, niște tablouri, desene și schițe; printre acestea, și câteva desene făcute de Dan Perjovschi de dragul grupului „Iașul iubește teii”. Câteva grupuri de picassoi și vangoghi dotați cu sprayuri și bidinele înfrumusețau cu grafitti pereții câtorva case din zonă. Niște stoguri de paie îi ademeneau pe vizitatori la odihnă și, de ce nu, la furajare.

„Zona sportivă” a străzii era dominată de niște bare și băncuțe pe care skateboarderii și bicicliștii erau ispitiți să-și demonstreze abilitățile și să-și rupă oasele. Un perete de lemn de vreo trei metri aștepta amatorii de cățărat (se cheamă „bouldering”; a nu se confunda cu „boul de ring”, cum am citit noi inițial).

Unul dintre pilonii festivalului s-a vrut a fi constituit din așa-numitele „ateliere”, acte „artistice” cvasi-spontane, minim regizate, din zona de „performance”. Poate nu înțelegem noi arta contemporană, dar nu prea vedem valoarea estetică a mâzgălirii șervețelelor, a jocului cu yo-yo și a învârtirii echilibristice a ciomagului (nu știm cum se cheamă arta asta, dar sigur are vreun nume), a deghizării în maimuță sau în Harap-Alb, a unor cetățeni care se lasă pictați din cap în picioare cu vapori de vopsea, a bătăilor cu pistoale cu apă sau a acelora care trăgeau cu arcul în gard.

Reclama e sufletul… străzii

Festivalul s-a vrut liber, nonconformist și non-profit. Într-un fel așa a și fost: multe atitudini gratuite și pretenții degeaba. Numai că, amăgiți de pretențiile anti-comerciale ale festivalului, cantitatea de reclame ni s-a părut excesivă. De pildă, până și umbrelele colorate care au strâns atâtea „like”-uri pe Facebook erau donate de farmaciile Fiterman (cei cu spitalele Arcadia) și, ca atare, erau inscripționate cu vorbe de duh ca „Sindolor”, „Biocebral”, „Calciu 500”, „Proposept” sau, preferata noastră, „Uractiv Mami”. La fel de mult ne-au plăcut reclamele la diverse magazine online de skateboarduri, săli de cățărat și cabinete de tatuaj. Să notăm că și vopseaua cu care s-au intoxicat amatorii de boit era donată, explicit, de National Paints. Dar cel mai mult ne-a impresionat reclama gigantică la Dero, amplasată pe un fel de chioșc dotat cu o mașină de spălat Arctic, bașca cu câteva sârme cu tricouri, chipurile, abia spălate.

Câte ceva despre prețuri. Fiindcă, în ciuda aparențelor, hipsterii mai și mănâncă ocazional, iar cei cu adevărat alternativi beau și bere, chioșcurile de profil nu aveau cum să lipsească, cu grătarele, frigiderele și vata de zahăr aferente. 4-5-6 lei pentru o doză de bere ni se pare acceptabil, mai ales dacă ai ocazia să o bei sprijinit de bustul lui Caragiale. Dar să dai 15 lei pe o „frigăruie” sfrijită, nu mai mare decât un pix, ar fi o dovadă de naivitate și opulență la care un hipster care se respectă nu s-ar preta niciodată!

La ce e bună iarba? La ascultat muzică de laptop!

Zăpăciți de atâta artă și iritați de reclame, ne-am pus ultimele speranțe în concerte, toate de pe o mică scenă montată în curtea Casei Pogor. Accesul fiind neîngrădit, iar paza – discretă, lumea s-a simțit invitată fie să se tolănească, fie să danseze, fie să doarmă, fie să se angajeze în preludii umede direct pe gazon. Programul festivalului anunța trei zile de cântări live, iar vreo câteva trupe, spre onoarea lor, chiar asta au și făcut: au cântat „live”, adică cu voce, chitări, bas, tobe și alte cele.

Spre dezamăgirea noastră, punctele de maxim interes ale „cântărilor” – care au ridicat și cei mai mulți hipsteri în picioare și i-au făcut să „danseze”, dacă „dans” se cheamă bâțâiala parkinsoniană cuvenită în astfel de momente – nu au fost aceste cântări, ci „evoluțiile” unor băieți cu laptopuri, să le zicem DJ, adunați în „trupe” ca „Baba Dochia” sau „Silent Strike”. Dacă nu ați participat încă la așa ceva, imaginați-vă un pupitru în formă de dulap, pe care sunt așezate două-trei laptopuri la care se joacă niște cetățeni. Muzica electronică, cu sample-uri și efecte de tot felul este însoțită de niște poze furate de pe Google Images care sunt proiectate pe un ecran. În acest timp, băieții stau cocoșați peste laptopuri și dau „click”, „space” și „enter”. Nimeni nu poate ști cu exactitate, în afară de „artiști”, dacă nu cumva stau pe Facebook, pe site-uri xxx sau joacă FIFA 2013. Cert este că, în acest timp, boxele duduie, iar hipsterilor pare să le placă la nebunie…

De la locuirea spațiului public la umplerea țarcului

Spre deosebire de 90% dintre cei care au călcat pe la Street Delivery, credem că suntem în stare să intuim cam care e ideea sindrofiei. Pornind de la jocul de cuvinte legat de „home delivery”, ni se livrează ceva (un produs artistic, de pildă) în stradă, iar ca locuitori conștienți, ni se livrează strada ca atare. Îmbătați de aburii semantici ai termenului de „locuire”, punem stăpânire pe spațiul public, îl „populăm” și îl umanizăm. Nu doar ne aflăm într-un spațiu, ci îl transformăm după chipul și asemănarea noastră.

OK, foarte interesant și foarte onorabil. Numai că, dacă în timpul zilei, până pe la lăsarea serii, mai puteai vedea câteva o mo(n)stră de creativitate și oarece manifestări umane, spre miezul nopții diferențele și veleitățile se estompau într-o mare pe jumătate beată, pe jumătate fumată, de bâțâială spasmodică. Și uite așa, fiindcă hipsterii sunt și ei un fel de oameni, grupul de tineri imaginativi, creativi și alternativi care vor să „locuiască” strada ajung să se contopească într-o masă amorfă și aproape dezumanizată care doar „populează” spațiul.

Concluzia: Primăria este hipsteră!

Încă ceva, ca să revenim la „teism”. Cităm: „Misiunea Street Delivery este aceea de a reinventa și de a întări rolul structural pe care spațiul public îl joacă în viața locuitorilor cetății, prin convertirea peisajului urban în spațiu viu”. Păi, până la urmă, Primăria ce a făcut cu bulevardul Ștefan cel Mare?!

Shit Delivery

Notă: Pozele sunt „furate” de pe pagina oficială de Facebook a Muzeului Literaturii Române Iași.