Dăm nas în nas cu ei pe stradă, în scara blocului, la magazin, în tramvai. Zâmbim superior, pufnim disprețuitor și ne îndepărtăm cu prudență, într-un amestec de silă, groază și fascinație. Îi trădează aerul rătăcit, privirea oarbă sau, din contra, fixarea intensă, acaparată de un gând din altă lume. Unii sunt murdari, ciufuliți și zdrențăroși; alții, din contra, îmbrăcați la patru ace, cu hainele cele bune, de duminică, încheiate până la ultimul nasture. Oglinda oricum nu le-ar folosi la nimic: „adevărul” lor e dincolo de confirmarea celorlalți. Unii sunt agitați, vorbesc și se mișcă spasmodic, în timp ce privirea chinuită a altora trădează dureri inimaginabile. Unii sunt alcoolici sau dependenți de aurolac, în timp ce alții trăiesc în asceză.

Sunt nebunii noștri cei de toate zilele. Au boli cu denumiri savante și neliniștitoare. Îi știm și credem că am învățat să ne comportăm cu ei, chiar să-i asimilăm în societate, într-o tensionată indiferență reciprocă. Sunt mii, zeci de mii, poate chiar sute de mii. Sunt bizari, comici sau înspăimântători, dar nu ne deranjează cu adevărat, atâta vreme cât își văd de fixațiile și „vocile” lor.

Numai că, din când în când, câte unul dintre nebuni taie gâtul cuiva. Sau se aruncă de pe bloc. Sau detonează o bombă.

Minte rătăcită, suflet chinuit

Incidentul de luni dimineața, când, din fericire, o bombă artizanală a refuzat să ia viața a vreo 45 de studenți și profesori adunați într-unul dintre amfiteatrele Facultății de Electronică din Palatul Universitar din Copou, ne-a dat pe tavă un nou „monstru național”. Oliver Stan, un individ bizar de 38 de ani, cu aspect monahal-cristic, un tip rătăcit care se crede fie „angajatul lui Dumnezeu”, fie chiar „Mesia”. O minte inteligentă, dar evident rătăcită, dornică să salveze copacii din pădurile Sucevei și să scape România de șomaj. Un suflet torturat, avid după comunicare și înțelegere, chinuit de refuzul celor din jur de a-l privi așa cum se vede pe el însuși: drept un geniu, un sfânt și un Salvator.

Nu facem psihanaliză de baltă; spre deosebire de toți ziariștii nației, de Monica Tatoiu și de babele care comentează în scara blocului, chiar nu știm ce s-a rupt în mintea individului și de ce a vrut să dea cu bomba. Habar n-avem de ce liceanul premiant și studentul eminent de la Electronică a început să dea chix la școală, de ce s-a mutat într-un bordei din munții de la Cârlibaba, de ce a scris o carte și a făcut un film, de ce se credea Iisus, de ce a făcut o bombă dintr-un obuz găsit pe câmp. Nu știm dacă așa i-a poruncit Dumnezeu, dacă dorea să salveze copacii, dacă simțea nevoia să-și pedepsească părinții, dacă vrea să-l bage presa în seamă…

Repetăm: nu știm ce s-a stricat în capul omului. Toate lucrurile astea ar trebui să le știe psihiatrii cu care s-a tot întâlnit în cursul nefericitei lui existențe: în ultimii ani a stat de nu mai puțin de nouă ori la Spitalul de Psihiatrie Socola. Iar psihiatrii pesemne că știau despre ce e vorba de vreme ce i-au pus diagnosticul înfiorător de „schizofrenie paranoidă”. E o treabă gravă și periculoasă: „Schizofrenia paranoidă este una dintre cele mai grave tulburări psihice. Se manifestă prin delir, halucinaţii, vorbire dezorganizată, chiar prin violenţă. Sub tratament, acestea pot fi ţinute în frâu. Este posibil ca şi atunci când pacientul ia medicamente să fie violent, dar probabilitatea săvârşirii unor gesturi disperare este mai mică. Bolnavii de schizofrenie sunt ţinuţi în spital până când starea lor se ameliorează, după care sunt externaţi şi ar trebui să se ocupe de ei nu doar familiile, ci şi medicii de familie şi cei din centrele de sănătate mintală“, ne explică doctorul Ovidiu Alexinschi de la Socola. Păi, atunci, de ce nu și-a luat medicamentele?

Avem câteva mii de veseli. Cum procedăm?

Ajungem, astfel, la buba cea mare: fiindcă maică-sa, nici ea complet străină de Socola, a considerat că nu e nevoie; copilașul ei e un geniu neînțeles și nu are nevoie de droguri. Așa e legea la noi, o lege, chipurile, „printre cele mai moderne din Europa”: dacă bolnavul nu e adus cu forța de pe stradă, atunci medicul nu îl poate obliga să ia pastila care îi ține nebunia în limitele suportabilului. În plus, bolnavul e cetățean european și are drepturi; nu ai cum să-l ții cu forța la „fără clanță” decât după ce omoară pe cineva. Rudele sunt atotputernice: dacă mămica, soțioara sau mătușa consideră că nebunul nu e, de fapt, nebun, atunci îl poate lua acasă pe propria semnătură. Pe de altă parte, dacă omul dă în cap cuiva, aparținătorul nu are nicio responsabilitate, că doar nu a dat el în cap.

„De la începutul acestui an, 1.147 de pacienţi cu schizofrenie au trecut pragul Spitalului de Psihiatrie, dintre care 311 au fost aduşi cu ambulanţa sau cu Poliţia. Potrivit medicilor psihiatri, aproximativ 80% dintre schizofrenii sunt schizofrenii paranoide, adică în stadiile cele mai grave, iar singura modalitate în care bolnavii pot fi ţinuţi în frâu este medicaţia”, ne informează puțina presă în care mai avem cât de cât încredere. Tot de la aceasta aflăm că numărul ieșenilor cu tulburări psihice aflați în „monitorizarea” medicilor psihiatri ar fi de vreo 15 mii. Ați reținut? 15 mii de ieșeni cu probleme (iar aceștia reprezintă cazurile cunoscute, declarate, aflate în evidență), 1.147 de schizofrenici doar în primele șase luni. Înfricoșător, nu? Ar trebui să fie.

Să vedem și ce ar trebui să facă „sistemul”. Potrivit legii românești, „spitalul are rolul de a pune un diagnostic celor bolnavi, de a le oferi tratament atât timp cât se află internaţi şi de a interveni în cazul în care fac crize şi nu pot fi calmaţi. După ce părăsesc unitatea medicală, persoanele cu schizofrenie au obligaţia de a se prezenta la centrele de sănătate mintală”. E limpede că spitalul nu-i poate ține pe bolnavi cu forța. Să trecem peste detaliul că, de la începutul anului, șefii de la Socola se tot roagă degeaba de Ministerul Sănătății pentru bani, utilități, medicamente, angajări… La centrele de sănătate mintală lucrează niște psihiatri și niște asistenți sociali. Sau ar trebui să lucreze. În caz că bolnavii nu vin la centru să dea cu subsemnatul și să își ia pastiluța, așa cum ar fi necesar, asistenții și medicii ar trebui să meargă ei la casa pacienților. Nu prea o fac. Sunt puțini și prost plătiți. Să trecem peste detaliul că vizitele la pacienți ar putea fi făcute și de medicii de familie, care, în principiu, fac și teren… În Iași sunt două centre de sănătate mintală. Oamenii deștepți din sănătate au calculat că ar trebui să fie vreo opt. Acum vedeți tot tabloul?

Așadar, ce-i de făcut? N-o să aflați asta de la noi, fiindcă nu e treaba noastră să dăm soluții. Noi doar ne alăturăm celor care le cer. De urgență. Fiindcă printre noi trăiesc oameni cu probleme. Iar unii dintre aceștia detonează bombe.

Coca Socola