Vara aceasta s-a întâmplat să ne apuce pofta de mici. Fenomenul se petrece extrem de rar, cu o ciclicitate similară cometelor care ocazional mai tranzitează spațiul cosmic apropiat. Așadar, întru ostoirea poftei am optat pentru o vizită la Casa Universitarilor (CUI). Din poveștile seniorilor am auzit că e un loc liniștit, unde cântă muzică lină, numai bună pentru plăcerile diverselor simțuri.

Pe terasa bine umbrită erau aproximativ două…, de fapt, chiar numai două mese ocupate. Trei chelnerițe stăteau de vorbă la bar, aruncând un ochi spre noii veniți numai ca să se întoarcă ulterior la povești și țigară. Simpatice toate trei, de altfel, și probabil puse acolo cu un scop didactic: cel de a-i învăța pe eventualii – și rarii – clienți cât de important este să ai nervii de oțel atunci când intri pentru prima dată într-un local.

Servirea-i proastă, dar măcar muzica e groaznică!

Mai țineți minte cum își purtau tinerii emo, predecesorii hipsterilor de azi, bretoanele? Lungi, plăcuite și fix în ochi? Astfel se prezenta și chelnerița care a avut grijă de cea de-a treia masă ocupată de la CUI, a noastră. Cu o grijă mai evidentă pentru freză decât pentru comandă, aceasta a ascultat cerințele clienților și a dispărut ca… ospătarul în ceață. Trei sferturi de oră mai târziu au apărut și micii. Toți pe același platou, cu toate că ocupanții mesei erau trei, fiecare cu poftele, buzunarul și capacitatea sa gastrică. Drept tacâmuri evident că s-au folosit scobitori, întrucât așa-i șade bine unui local cu pretenții universitare…

Cât despre muzică, am aflat două lucruri. Socoteala de acasă bineînțeles că nu se potrivește cu cea de la terasă și niciodată să nu asculți sfaturile celor mai înaintați în vârstă ca tine cu două generații. Gusturile se schimbă, dar muzica de la CUI se pare că nu…

Alexandru Ioan Bachus