Fostul deputat PDL Nicuşor Păduraru susţine că moţiunea de cenzură a USL din aprilie 2012 împotriva Guvernului Ungureanu a fost rezultatul unei trădări la cel mai înalt nivel din PDL. „Pot spune că a fost o trădare exact din zona responsabilă pentru a susţine propriul guvern, adică din zona PDL. Greii din PDL au jucat o falsă susţinere, o spun pe faţă şi fără reţineri. A fost un moment în care eram sunat personal, şi eu şi alţi colegi, ori de Mircea Toader, ori chiar de Roberta Anastase, pentru a ni se da de înţeles că nu e neapărat necesară prezenţa la lucrările plenului, şi nici la votul moţiunii USL”, afirmă fostul deputat democrat-liberal, cel care susţine că, astfel, a fost indusă o stare de lehamite în rândul parlamentarilor fostului partid de guvernământ.

Iată un dialog imaginar între Nicușor Păduraru și Mircea Toader.

Nicuşor Păduraru, în camera de hotel, seara. Tocmai a ieşit din baie, după ce a verificat încă o dată de ce i se spune Cucuşor. Dă vina pe apa rece. Se întinde lasciv pe pat, gândindu-se la binele ţării. Adoarme, cu harta României în braţe. Curbura Carpaţilor îl excită. Sună telefonul.

–          Eu sunt, Mircea.

–          Geoană?

–          Nu, Toader! Da’ ce, aşteptai vreun telefon de la Geoană?

–          Ptiu!

–          Ce faci, Nicuşor?

–          Păi, ce să fac, domnu’ Toader, trag un pui de somn. Ştiţi vorba aia, azi la Cameră un somn depui, mâine el va scoate pui, hă, hă, hă!

–          Mi se pare mie sau râzi tendenţios?

–          Poftim?

–          Dumneata râzi cu hă, hă, hă?

–          Aa, da’ de unde, nu-mi permit aşa ceva!

–          În fine, uite de ce te-am sunat: mâine ce program ai?

–          Păi, cum ce program? Program de luptă, totul pentru MeReU, totul pentru ţară! Salt înainte, la baionetă!

–          Aha, şi dă-i, si luptă, neicuşorule…

–          Pardon, Nicuşor mă numesc.

–          N-ai înţeles, era o poantă, un joc de cuvinte.

–          Aha, bună asta, hă, hă, hă! Pardon, hi, hi, hi!

–          Mda, hai că nu te mai reţin. Te-am sunat doar să-ţi spun că mâine te duci şi lucrezi la comisie, da? Nu vii în plen, că n-are rost.

–          Cum aşa, domnu’ Toader? Şi cu Guvernul, ce facem?

–          Nu-i treaba ta.

–          Dar trebuie să fim în sală, să avem majoritate!

–          Măi, omule, e Roberta acolo. Numără ea voturile, mă-nţelegi? Tu du-te la comisie sau, şi mai bine, în teritoriu. Aveai dumneata o gagică pe la Iaşi, Niculina. Du-te să ai grijă de ea.

–          Nu, e Nicolina, e o fabrică.

–          Fiecare cu fetişul lui, nu mă bag. Hai, noapte bună!

–          Să trăiţi!

Nicuşor închide telefonul. N-a priceput nimic. Oare Partidul nu mai are nevoie de el? Nicuşor se întristează. Se simte inutil. Deschide larg fereastra. Luminile Cotroceniului sclipesc în noapte. Farul călăuzitor nu doarme. E arborat steagul de furtună, o etichetă de Jack Daniels. Nicuşor înţelege. Ridică pumnul în aer şi strigă: “Nu vă lăsaţi! Până la fund, domnule preşedinte! Sunt alături de dumneavoastră, până ce sifonul ne va despărţi!”