Sandra Brown

Mihai Eminescu şi Mircea Eliade s-au răsucit în mormânt şi, în genere, întreaga scriitorime contemporană a tresărit, duminică, la aflarea veştii că, pe meleagurile noastre cenuşii, urma să aterizeze una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate autoare de romane de “dragoste şi suspans” din lume – Sandra Brown, cea pe care preşedintele Institutului Cultural Român, insipidul Horia Roman Patapievici, o caracteriza drept “o stea sclipitoare din amurg, cu aripi de ceară topindu-se peste sufletelel învârtoşate de căutarea iubirii”.

Sosirea distinsei autoare la Bucureşti a fost prilejuită de lansarea ultimului dumneaei imens roman, “Lacrimi de argint pe inimă”. Evenimentul, găzduit la librăria Cărturăreşti, s-a desfăşurat în prezenţa a câtorva sute de intelectuali, critici literari, gazetari, doamne rănite în moft şi gură-cască.

Evident, de la acest moment istoric pentru viaţa şi simţirea literară românească nu avea cum să lipsească trimisul special al “Bârfa de Iaşi”, care a obţinut un interviu în exclusivitate de la celebra Sandra Lynn Brown, cu mult înainte ca cei de la Kanal D, Acasă sau Euforia să îndrăznească, măcar, să o abordeze.

– Stimată doamnă, la cei 63 de ani – pe care să mă trăsnească dacă-i arătaţi – vă puteţi considera o femeie de succes mondial, frumoasă, împlinită şi putred de bogată.

– Mulţumesc foarte mult pentru complimente. Da, mă simt o femeie împlinită, din toate punctele de vedere.

– Aveţi şi dinţi de porţelan!

– (râde) Nu ştiu dacă e atât de relevant…

– Şi aţi venit la Bucureşti cu avionul proprietate personală!

– Sigur, e mai comod aşa.

– Sunteţi teribil de bogată, doamnă… vă mărturisesc că nu am cum să nu fiu subiectiv în ceea ce vă priveşte, în condiţiile în care mă număr printre cei care v-au sorbit, realmente, romanele. Nu voi uita niciodată – şi spicuiesc rapid, la întâmplare – romane precum “Iubiere îndărătnică”, “Focul mocnit din paradis”, “Neaşteptata iubire”, “Îmbrăţişare în amurg”, “Violul” sau “Copilul născut joi”.

– Sunt încântată să întâlnesc un cititor atât de fidel în persoana dumneavoastră. Vă sunt recunoscătoare şi sper că romanele mele v-au ajutat să descoperiţi iubirea.

– Uneori m-au ajutat, alteori m-au aruncat în derută, stimată doamnă.

– Cum aşa?

– Spre exemplu, când eram mai mic, am citit, dintr-o suflare, “Îmbrăţişare în amurg“!

– Frumos…

– Şi vă mărturisesc că următoarea frază m-a bulversat pentru multă vreme: “… şi după ce a sărutat-o exact în centrul feminităţii ei, aceasta s-a deschis, ca o floare“…

– (râde) Şi v-aţi dumirit între timp?

– … am încercat, dar duhovnicul meu mi-a interzis cu desăvârşire.

– Nici nu ştiţi ce-aţi pierdut! Sunteţi teribil de încântător, domnule! (râde zgomotos)

– … şi mai este ceva ce nu prea am înţeles eu.

– Vă rog. Dacă tot avem prilejul să vorbim, poate reuşesc să vă lămuresc.

– Doamna Sandra, femeile din cărţile dumneavoastră sunt, de regulă, mai… rănite-n sentiment, aşa.

– Foarte plastic spus.

– Ceea ce le determină se se retragă, de multe ori, pe ţărmul mării sau la o cabană din munţi, înconjurate de un peisaj mirific.

– E alegerea lor.

– Exact. Invariabil, acolo întâlnesc bărbaţi înalţi, frumoşi, cu bluze pe gât, bluze din care, îmi permit să vă citez, “piepturile lor ca de taur şi braţele puternice se zbat să iasă afară”.

– Aşa… şi ce nu înţelegeţi?

– Doamnă, eu “amoru’ artei” îl pricep, dar nu înţeleg următorul lucru: de ce la bărbaţii cu pricina, pe măsură ce firul acţiunii ia avânt, afirmaţi că mădularu’ începe să li se “învârtoşeze”, în loc să li se scoale, pur şi simplu, cum se întâmplă, de regulă, la noi în popor?

– … (zâmbeşte) mă puneţi într-o situaţie delicată, domnule. Ei bine, deoarece eu consider că doar la ghiolbani “li se scoală”. Iar o femeie “rănită-n sentiment”, cum plastic o descriaţi adineauri, numai de ghiolbani nu are nevoie. Sau aici, la dumneavoastră, poate e altfel?

– E un pic mai diferit, într-adevăr…

– Lămuriţi-mă!

– Spre exemplu, după ce-s rănite, nu numai în sentiment, ci şi la propriu, puţine doamne din România au posibilitatea să se retragă pe malul mării sau la o cabană, în munţi, înconjurate de un peisaj mirific.

– Şi ce fac?

– De regulă, stau cu copiii pe casa scării, până adoarme boul, sau, dacă au norocul să se înţeleagă mai bine cu vreo rudă, fug la ea în puterea nopţii.

– În puterea nopţii? Ce romantic…

– Da. Cu toate acestea, am întâlnit femei care dormeau prin vecini cu cărţile dumneavoastră sub cap.

– Visurile şi speranţa nu ni le poate lua nimeni, domnule! Aceasta este filosofia mea.

– Şi a mea. Apropo, cum vi se par bărbaţii români?

– Puţin nespălaţi, dar cu o privire foarte vie.

– Dar femeile? Avem cele mai frumoase femei din lume!

– Da?

– Da.

(am făcut o pauză de interviu, timp în care doamna Sandra Brown a purtat o scurtă convorbire telefonică cu editorul dumneaei din New York)

– … alte milioane, a?

– Poftim?

– Zic că mai scoateţi un roman, nu?

– Sigur. Am o poftă de creaţie nebună!

– Ne puteţi dezvălui câte ceva, în exclusivitate pentru cititorii noştri din Iaşi?!

– Cred că se poate, dar nu prea mult, că mă ceartă editorul (râde). Aşa… în urmă cu trei ani, cu o zi înaintea nunţii, Megan îl cunoaşte pe şeful logodnicului ei, Josh Bennett, şi, parcă hipnotizată, se lasă sărutată pasional de acesta.

– Lăsaţi-mă să ghicesc! Apoi se preface că nimic nu s-a întâmplat şi reuşeşte să îl evite ani buni pe acest cuceritor de ocazie.

– Da… dar Josh Bennett, atras irezistibil de ea, face tot posibilul să-i intre în graţii, ceea ce înseamnă inclusiv manipulări, minciuni…

– Hei, dar staţi puţin! Va ceda Megan tentaţiei, sau se va lăsa stăpânită de bănuielile cumplite pe care le are?!

– … dar de unde ştiţi ce urmează?

– Am citit “Cum să faci milioane din necazurile femeilor!”, scrisă de doamna Oprah.

– Să înţeleg că vă bateţi joc de mine?

– Eu îmi bat joc?

– Stimate domn, consideraţi că interviul s-a încheiat.

– Un mesaj pentru cititorii Bârfa aveţi?!

– Da. De unde spuneaţi că sunteţi?

– Din Iaşi.

– Fuck you all! Ghiolbanilor!