M-am trezit ciufut de dimineaţă. Una, pentru că am constatat că îmi fusese deconectat mobilul pentru neplată şi nu mai puteam trimite sponsorilor mei tradiţionalele urări de la mulţi ani. Unii dintre ei sunt foarte sensibili la chestiile astea şi ar fi în stare să-mi dea cu flit la alegerile următoare doar pentru că nu le-am livrat sms-urile cu „fie ca…”. În al doilea rând, îmi ieşise un coş enorm pe nas şi îmi făceam mari probleme în privinţa pupatului cu preşedintele din seara de Revelion, fiind posibil să-i las o impresie respingătoare în privinţa mea.
Totalmente indispus, am coborât în sala de mese, unde câţiva colegi deja discutau despre cadourile pentru preşedinte. Între un ceas de aur şi un tractor John Deer, m-au întrebat dacă un furuncul e singurul lucru pe care mi-l puteam permite. Au râs îndelung în urma mea. Şi mai amărât, m-am retras în cameră unde nevastă-mea proba o perucă pentru petrecere. I-am spus că partidul ăsta e plin de papagali şi că, dacă mi se face o ofertă rezonabilă, mă pot face socialist oricând. Mi-a zis să nu-mi iau nasul la purtate. Şi mai deprimat de această viziune îngustă asupra destinului meu politic, m-am culcat, aşteptând cu groază noaptea de Revelion.
La nouă fix, ne-am prezentat cu toţii în sală, unde mesele ne aşteptau încărcate cu tot felul de chestii vânătoreşti, ca-n vremurile bune ale partidului. O muzică discretă încălzea atmosfera. După primele pahare de whisky, am remarcat că Pinalti clefăia în ritm de salsa, în timp ce Boc începuse un soi de dans al piticului din Twin Peaks. Băsescu stătea la o masă lungă, având de-o parte şi de alta figurile marcante ale dreptei româneşti, Elena Udrea şi Roberta Anastase. Nu vreau să fiu blasfemic, dar săracul parcă era Iisus înconjurat de apostoli. La un moment dat, parcă chiar a spus: „Iată, acestea sunt procentele mele. Luaţi şi mâncaţi din acestea toţi”, dar nu sunt sigur, că tocmai atunci orchestra atacase o sârbă electrizantă, făcând să-mi explodeze urechile.
Ca la un semn, toată lumea a ţâşnit de pe scaune, începând să ţopăie pe lângă preşedintele ce-o înhăţase deja de talie pe Udrea. Rămas la masă, Baconschi a comentat că s-a săturat de muzica asta ineptă şi că-i este dor de şansonetele pariziene, şoptind că nici francofonia Bruxellesului nu i-ar strica. Sârba se terminase, iar acum era un dans lent. Mi-am făcut curaj, mai ales că nevastă-mea era la baie, şi am invitat-o pe Roberta la dans. S-a uitat la nasul meu şi a pufnit în râs, întrebându-mă dacă fac o scenetă cu Pinnochio pentru a-l distra pe preşedinte. M-am întors la masă negru de furie, hotârât să-i dau naibii pe toţi şi să mă înscriu la liberali.
Se apropia miezul nopţii. Coada la ciocnit paharul de şampanie cu Băsescu se întindea până pe scări. Începuseră urările. Am ajuns în dreptul lui şi i-am strigat: «Un an nou la Cotroceni!» S-a încruntat şi s-a apropiat de mine. «Cum ai zis? Unu nou la Cotroceni?» Am rămas siderat. Cu ochii-încrucişaţi pe coşul nasului, începusem să mă bâlbâi de emoţie. «Nu, am zis: Un an nou….’mle preşedinte…». Băsescu mă fixa cu o jumătate de ochi, semn rău. «Poftim? Un nou preşedinte?» Capu-mi vuia. Coloana de pupincurişti m-a împins din spate, scoţându-mă de sub răsuflarea grea a preşedintelui. Am revenit la masă, împleticindu-mă. Asta e. Tot ce mai urma să fac erau bagajele, şi asta cât mai repejor. Se făcuse ora 12, trecusem în noul an. Toţi se distrau, numai eu eram cu şoriciul pus la afumat. Până dimineaţă m-am consolat în bucătărie, bând absint şi jucând poker cu Monica Macovei şi Mihai Neamţu. Când au apărut zorii, fondasem deja Noua Republică Civică de Forţă Dreaptă. Am scris textul actului fondator pe un şerveţel parfumat. Păcat că, fără să-mi dau seama, mi-am şters nasul cu el, ocazie cu care mi-am spart coşul şi l-am umplut cu un lichid gălbui, greţos. Nu-i nimic. La urma urmei, orice mare idee s-a născut din suferinţă.
(va urma)
