Adrian Papahagi, ideologul de nădejde al Mişcării Populare, a avut recent o criză de spirit renascentisto-genialoido-academico-geluită pe freza neuronilor, emiţând pe Facebook o postare scoasă parcă din visul urât al unui cariu de bibliotecă: “Comunicarea pe Facebook îmi prilejuieşte mereu observaţii de natură semiotică. Avantajul pentru semioticianul amator este că i se întoarce mereu verdictul cititorului, acest lector in fabula, căci – nu-i aşa, «mon semblable, mon frère»? – «de te fabula narrator». Exerciţiu interesant: nimic din ceea ce ţine de spiritul uman şi de limbă nu este previzibil sau univoc, astfel încât orice spui poate fi receptat ca opusul intenţiei auctoriale, oricât de bine ai încerca să formulezi. Amuzant cum expunerea matinală la Facebook îi reactualizează (şi confirmă) pe Jauss, Iser, Wimsatt, Beardsley sau Eco”. După ce au gustat din sarmaua filozofică a lui Papahagi, mai mulţi cititori au resimţit o energie abstractă manifestându-se elicoidal în zona intestinelor şi erupând plenipotenţiar într-un jet de plasmă cu aromă de varză murată.