În cel mai optimist scenariu, Palatul Culturii ar putea fi deschis din nou pentru public, cu tot cu muzeele din interior, abia peste vreo patru ani. E o sfidare adresată ieșenilor

10 mai. În capătul dinspre Palat al bulevardului Ştefan cel Mare se înalţă un arc de triumf din crengi de brad şi flori. Estrada din faţa Palatului, bogat împodobită, deşi instalată tot provizoriu. Mii de ieşeni adunaţi în piaţă, ca să asiste la inaugurarea cu mare fast a Palatului Administrativ. Nu, nu ne-a bătut soarele în cap, că e iarnă. Nici nu cităm din programul manifestărilor din 2014, 2015 sau măcar 2016. Am vrea noi. Am rezumat doar cam ce scria presa ieşeană din 1926. Cu un picior în groapă deja, regele Ferdinand venea în a Doua Capitală (da, aşa i se spunea Iaşului pe atunci) să inaugureze ceea ce acum ştim drept Palatul Culturii.

Încă vreo patru ani
La 88 de ani distanţă, Palatul e iar în schele. De data asta pentru reabilitare şi consolidare. Însă, lucrările au început de vreo 5-6 ani și sunt slabe șanse să se termine prea curând. Restul rămas de executat ar putea dura, în cel mai optimist scenariu, încă vreo doi ani la care ar trebui să mai adăugăm încă, probabil, tot vreo doi pentru amenajarea muzeală din interior. Asta în condițiile în care banii vor curge gârlă către Iași, iar constructorii vor fi serioși. Una peste alta am putea avea din nou Palatul deschis publicului abia prin 2017. O imensă bătaie de joc adresată ieșenilor.

Ridicat în chinuri
Dar să revenim la momentul ridicării Palatului, construcției lui din temelie, că și acela a fost unul ”cu cântec”. Se lucrase aproape o veşnicie, chiar şi după criteriile româneşti. Prima cărămidă s-a pus în 1906, cam pe când era străbunica fată, iar ultima bidinea de var s-a dat în anul inaugurării, 1926. În timpul primei păruieli mondiale nu s-a lucrat, că erau alte chestii importante la ordinea zilei. În paralel, dragii noştri aliaţi, ruşii, cazaţi în Palat, au făcut praf cam tot ce-au prins, folosind lemnul parchetului să încingă samovarele. Dar, după aproape 20 ani de la tăierea panglicii inaugurale a şantierului, în sfârşit s-a tăiat şi panglica de final. Palatul era gata. Mă rog, gata a fost după fo’ doi ani şi arhitectul care l-a construit şi care a găsit de cuviinţă să se sinucidă puţin. Gurile rele spun că şi-a pus mâinile în cap când a văzut în ce hal furaseră constructorii din material şi a preferat să încheie conturile cu viaţa decât să-l înjure lumea când avea să se prăbuşească Palatul şi să-l scoată de acarul Păun, deşi pe el îl chema Berindei.

Jale, dom’le!
Nu ştim dacă chiar de asta s-a dus omul la cele veşnice, dar fum fără foc nu prea iese. Cert este că după nici 70 de ani deja se vorbea intens de necesitatea consolidării. Au venit ţărăniştii la putere şi au început nişte chestii numite pompos “lucrări de consolidare şi reabilitare”. Banii, ca banii. Mai cu ţârâita, mai deloc. Na, era tranziţie. Ce să zicem, dacă şi după fo’ cinci ani, ministrul culturii, Rrăzvan Theodorrescu, dacă vi-l mai amintiţi, aloca generoasa sumă de juma’ de miliard de lei vechi timp de un an întreg? Nici de var nu ajungeau, darămite de lucrări serioase. Jale, dom’le!

Bal ca o nuntă
Eh, dar tranziţia a trecut, s-a făcut 2005 şi au venit liberalii la putere. Pe cai mari. Aşa de mari, de ziceai că în locul lui Ştefan cel Mare, pe calul din faţa Palatului o să se pună statuia lui Fenechiu. Soţul prinţesei Margareta a fost chemat să vadă cum arată Palatul. Ce era să zică? “Arată naşpa. Încă oleacă şi se buşeşte de pământ. Puneţi mâna şi băgaţi nişte chirpici, că pică pe el şi-i păcat”, zis-a moldoveanul nostru. S-a tras rapid un “bal al Palatului”, pe ideea aia veche cu “daţi un leu pentru Ateneu”. A venit prinţesa, a venit prinţul, s-a dansat, s-a mâncat, s-au făcut licitaţii cu tablouri. Faină ideea, nu zicem nu, dar valabilă la Rockefeller-ii americani. La noi, s-au strâns bani cât la o nuntă. Mă rog, fusese moftul prefectului de atunci, ăla care a ajuns să poarte brăţări de tablă la ambele mâini. Tartorul liberal, Fene, l-a lăsat să şi-l facă, dar s-a pus pe treabă serioasă, în paralel. Gangnam style.

10 mil. euro topite
Economia duduia, aşa că bani erau. Zece milioane de euroi pe masă şi s-a trecut la treabă. Proiect frumos împachetat, cu fundiţă şi tot tacâmul. Bani împrumutaţi, că România avea credit pe-atunci. În 2011 trebuia să fie gata. A fost, dar nu Palatul, ci banul. Normal, reţeta clasică: lucrări neprevăzute, hrube necunoscute şi alte alea. Aşa că, stop cadru, stop bani, stop lucrare. Şi-aşa a rămas.

Tablă zincată
Cu unele mici detalii. Patru ani, cât au stat democraţii la putere, mai mult s-a stat decât s-a lucrat. Deh, criză, chiar dacă creditul făcut pentru Palat mergea înainte. Când nu s-a stat, mai bine se stătea. Încetişor, Palatul a fost uns cu un var alb de-ăla de spital şi i s-a tras un acoperiş de care şi Stăneştii de la Ciurea s-ar fi ruşinat. Cândva, Palatul fusese acoperit cu ardezie. Piatră, tăiată subţire, ca să nu fie prea grea, de o culoare faină, între kaki şi verde-cenuşiu. Ei, da’ ardezia e scumpă şi era adusă din Germania. Las’ că merge şi româneşte: tablă zincată. De-aia, de castel cu turnuleţe. Şeful de-atunci de la Direcţia de Cultură, Dumnezeu să-l ierte, mai să intre în pământ de ruşine. Ce era să zică, chiar dacă nu el păzea şantierul? Poate se mai oxidează şi capătă o culoare mai normală. Nu s-a oxidat. Străluceşte şi acum, la fel de ţigăneşte.

Cearta pe caşcaval
De când s-a terminat cumva prima tură de bani şi a venit vorba de a doua, bâlciul autohton. Expertize, contraexpertize, c-ar fi, c-ar păţi, că e criză, da’ nu-i nicio problemă, că bani sunt, da’ stai să vedem când se lucrează… Fo’ doi ani s-a discutat în şoaptă cine trebuie să lucreze. Nu, că firma era ok, adică destul de bazată să se ţină de treabă. Din păcate, atât de bazată, că putea să mai ia un şantier. Ăla de la Mitropolie. Da, dar pe ăla îl voia şi Fene. Nu deputatul, fireşte, firma birjărită oficial de frate-su. Îmi laşi Mitropolia, te las să continui treaba la Palat. Asta, pe scurt. Pe lung, cearta pe caşcaval a început de pe vremea PDL şi a continuat şi pe vremea actuală.

Licitație blocată
Până la urmă, de când cu noul guvern, lucrurile au început să se lege. Sau ar fi trebuit. Proiectul, asumat oficial de liberali, cu Fene în frunte. Ministrul culturii, liberal. Şef la Institutul Naţional al Patrimoniului, pupila lui Relu. Finanţare asigurată, credit de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (da, România are încă credit). Şi bani, tată. Că terminarea lucrărilor va costa mai mult decât ce s-a făcut până acum. 15,7 milioane euro, dacă nu cumva se mai descoperă nişte hrube. Bun, şi-atunci de ce se bate tontoroiul pe loc? Abia anunţată, de vreo juma’ de an, licitaţia de lucrări s-a amânat. Am zice că încă nu s-a anunţat câştigătorul pentru că încă se caută motive să fie frecată o firmă la cap şi să înţeleagă că trebuie să lase lucrări şi pentru alţii, oricât de bazată ar fi. Da’ nu vrem să fim răutăcioşi. Mai degrabă se lungeşte licitaţia că încă nu au înţeles participanţii ce au de făcut. Mai o podea de sticlă, să se vadă ciolanele de sub Palat, mai un lift panoramic, să urce turiştii două etaje cu el. Chestii complicate.

Și în interior
În noua variantă, Palatul ar trebui să fie gata în iulie 2015, dacă nu se gătesc iarăşi banii. Gata? Doamne fereşte, ce era să zicem! Adică voi credeţi că în august 2015 o să taie cineva bilete la intrarea în muzee sau o să împrumutaţi cărţi de la Biblioteca Judeţeană, la vechiul ei sediu, din turnul de est? Tulai… Dar taman atunci o să înceapă distracţia adevărată, că Palatul tot cu lacătul pe uşă va rămâne. Aceasta, pentru că după ce se termină lucrările de consolidare şi alte alea, va trebui găsit un băiat deştept care să amenajeze muzeele dinăuntru.

Înc-un șpil
Ca să-l cităm pe şeful INP, Palatul avea, pe când era deschis încă, un aranjament interior demn de anii ’70. O fi, că au trecut atâţia ani de când e pus lacătul… Cine să mai ţină minte cum arăta pe dinăuntru? Dar s-ar putea ca omul să aibă dreptate. Parcă arăta vechi şi prăfuit. Ei, iar aici vine clenciul. Cât poate să coste o amenajare à la Versailles? Depinde cine plăteşte. La noi, plăteşte statul, deci mult. Cât de mult? Apoi, dom’ Muraru a aruncat din vârful buzelor un fel de “oricât e nevoie”. Mai exact, “zeci de milioane de euro, dar căutăm variante mai ieftine”. Zeci de milioane? Mai mult decât cele 25 băgate în consolidare? Mai mult decât ar costa unul nou? Doar amenajarea? Rafturi, perdele şi alte asemenea? Adică să zicem săru’ mâna dacă iese amenajarea la fo’ 4-5 milioane de euroi? Oare cine le va încasa?

Lista rușinii. 7 miniștri ai Culturii care nu au fost în stare să ducă la bun sfârșit proiectul de reabilitare a Palatului: Adrian Iorgulescu (2005 – 2008) – PNL, Theodor Paleologu (2008 – 2009) – PDL , Kelemen Hunor (2009 – 2012) – UDMR, Mircea Diaconu (2012) – PNL, Puiu Hașotti (2012) – PNL , Daniel Barbu (2013) – PNL, Gigel Sorinel Știrbu (2013 – prezent) – PNL.