După un adevărat tur de forţă cinematografic performat în această vară, actorul ieşean Teo Corban (foto stânga) se află într-un binemeritat concediu. Onorurile şi sclipiciul ceremoniilor de premiere au trecut, locul lor fiind luat de plictiseala şi caniculă, care l-au şi făcut să scrie câteva rânduri în jurnalul personal.

• În ultima vreme, am căzut pradă unui sevraj chinuitor. Chiar când credeam că terapia rolurilor din „Aferim!” şi „Un etaj mai jos” mă va ajuta să scăp de obsesie, dependenţa mă încolţeşte din nou. Mai exact, de câte ori trec pe lângă o terasă, îmi vine o poftă nebună să mai fac o reclamă la Golden Brau. Mă abţin cu greu, grăbind pasul şi gândindu-mă că păşesc pe covorul roşu de la Berlin. Am ajuns chiar să arunc toate dozele de bere din frigider şi să beau numai vin, ceea ce, fireşte, face tratamentul mult mai costisitor.
• Plictiseală mare la Teatru. Directorul artistic e la filmări, Sapdaru şi Puşcaşu sunt şi ei pe platouri, nu se mişcă nimic. Cu Hadji Culea a rămas totul baltă, nimeni nu mai zice nici pâs. Fiecare aşteaptă stagiunea fără chef, demoralizaţi de performanţele vecinilor de la Operă, care cântă aria succesului atât de bubuitor încât se prăbuşeşte cortina peste noi.
• Din când în când, mă mai distrez, asociind situaţiilor reale din viaţa mea, titluri din filmele în care am jucat. De exemplu, în scandalul cu casa pe care am cumpărat-o cu ceva vreme în urmă, ar merge „A fost sau n-a fost ţeapă?”. Sau mai sunt „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” până la sarmalele de Revelion. Iar dacă stau şi mă gândesc la concediul pe care nu l-am avut niciodată, s-ar potrivi de minune California Dreamin’.
• Am observat că marea majoritate a rolurilor mele din filme sunt calate pe profilul de indivizi birocratici, ursuzi şi cu autoritatea statului în spate. Astfel, am jucat vreo trei primari, doi inspectori, un secretar de stat, un şef de post de poliţie. Noroc cu „Aferim!” care mi-a scos în evidenţă trăsăturile mai pitoreşti, că altfel rămâneam un personaj prăfuit şi încremenit între dosare şi fişete metalice.
• Ieri m-am întâlnit cu Adi Carauleanu, fostul meu şef pe linie artistică. Evident, întâlnirea având loc pe o terasă din preajma teatrului, dependenţa de reclame la bere a revenit într-un mod cât se poate de barbar. Iar când s-a apucat şi Adi să-mi povestească detalii de la filmările pe care le-a făcut pentru o reclamă la Bucegi, deja eram cu halba sub dozator. Abia aştept să apară mustul, singurul medicament care-mi mai poate fi de leac.