Știți vorba aia, că ești ce mănânci, nu? Firește, ea poate fi extinsă și asupra altor domenii, în afară de cel gastronomic, însemnând în fond că mediul în care trăiești determină cum o să fii. Și se aplică și la grupuri mari de oameni. Nemții sunt băutori de bere pentru că la ei nu se coc strugurii îndeajuns ca să iasă un vin mai de Doamne ajută, nu pentru că îi pasionează zeama de orz. Scoțienii sunt zgârciți nu pentru că sunt mârlani, ci pentru că nu au de unde să dea. Țara lor, umedă, stearpă și rece nu le oferă prea multe. Iar exemple se tot pot da. Dintre moldoveni, ieșenii sunt cei mai descurcăreți. Dacă ne uităm în statistici, vom vedea că, așa rău cum ne place să ne plângem că ne este, economic stăm cel mai bine din toată Moldova. Până și faptul că ne plângem tot timpul de cât de greu o ducem, pleacă tot de la trecutul nostru și de la mediul în care a trebuit să trăim.
Cai, doar pe stemă
Tehnic vorbind, județul Iași este un județ sărac în resurse. Dar, sărac rău. Avem pământ destul de bun, dar și secetă la fiece trei ani o dată. Avem ceva păduri, dar zone întinse își aduc lemnele de foc de la zeci de kilometri depărtare. Condiții de stepă având, principala noastră bogăție a constat, pe vremuri, în hergheliile de cai din care a mai rămas unul pe stemă, că a apărut automobilul între timp. Iar la noi nici nu poți spune „sapă române, sapă, sapă/până dai de apă-n piatră”, că nici apă și nici piatră nu prea avem, așa că săpăm degeaba.
Argilă, gresie şi calcar
De fapt, nu chiar degeaba, dar am stabilit că ne place să ne plângem. Deci, dacă săpăm, peste ce dăm? În primul rând, peste lutul din care facem chirpici. Alde Botoșani are caolin, bun pentru porțelanuri fine. Al nostru e mai grosier, argilă curată, bună doar de cărămizi. Ba chiar foarte bună de cărămizi, ca să fim sinceri, mai ales în împrejurimi: Ciurea, Tomești, Holboca. Dovadă și dealul pe care Ceramica SA sau Brikston Construction Solutions SA cum i se zice mai nou, l-a și consumat pe jumătate pe profituri bune. Avem și niște dealuri de calcar, prin zona Deleni, prin Costești, Ipatele, Schitu Duca și Păun. Biserica Trei Ierarhi este făcută de altfel din calcar de Repedea și încă arată bine. Din categoria pietre și bolovani, mai avem niște gresie la Deleni, dar nu cine știe ce nici cantitativ, nici calitativ. Avem totuși balast pe toată lungimea Siretului și Moldovei. Nu prea mult însă nici el, iar faptul că a fost și este exploatat fără milă începe să se vadă. Cel mai bine la Al.I. Cuza, unde malul râului a fost mâncat pe o adâncime de peste 200 de metri de apele al căror curs a fost schimbat de balastierele din amonte. Balast mai e ceva și pe Prut, pe la Grozești, dar e o zonă de frontieră, așa că nu prea e exploatat. Nici nisip, pentru construcții, nu prea avem. Ceva pe la Lespezi, ceva pe la Ungheni. De fapt, în perioada interbelică, la Ungheni era plajă și loc de ieșit „la mare” pentru ieșenii. Iar cu asta, am cam terminat resursele minerale proprii.
Ape sulfuroase
Între noi fie vorba, când am zis că dacă săpăm, nici apă nu găsim, ne-am cam grăbit. Prin anii ’70, Ceaușescu s-a apucat de săpat, că nu-i venea să creadă că la doi pași de zona petroliferă a Bacăului nu se găseau țiței și gaze naturale. Țeapă, că s-au făcut sondaje în tot județul și tot nu s-a găsit gaz, decât cel mult cât să-ți încarci bricheta. În schimb, s-a găsit apă minerală în câteva locuri. Lista e totuși destul de scurtă. Ape sulfuroase la Răducăneni, Cucuteni și Breazu. Magneziene și calcice, la Pârcovaci. Am lăsat cele mai importante două locuri la urmă. Nicolina a devenit bază terapeutică, grație apei sulfuroase și nămolului asociat. Strunga a fost, încă din secolul al XIX-lea, bază de tratament tot pe bază de sulf și a rămas destulă vreme. Băile Strunga au fost însă abandonate treptat, după 1990. Și… gata. Asta e tot. Păi, cum să nu te naști descurcăreț, când neam de neamul tău n-a avut de niciunele?
