Ştiu că unii dintre dumneavoastră vor strâmba din nas la vederea titlului de mai sus, iar acest lucru nu este deloc de condamnat, pentru că el, titlul, se înscrie perfect în şabloanele impuse de presă după moartea regizorului Sergiu Nicolaescu. Puteam foarte bine să-i spun Pistruiaţii sau Revanşa poporului sau Dacii şi… românii, dar parcă nu se încadra în context.

Motivul este simplu: unii dintre români au început să-l ciuruiască pe Nicolaescu după ce acesta nu se mai putea apăra. Nu mă refer la cei care au amintit la colaborarea sa cu regimul Ceauşescu, pentru că aici este foarte mult de discutat, ci la ceea ce consideră unii că face parte din “patrimoniul public”, adică…. înmormântarea. Ei bine, aici sunt de cu totul altă părere: dorinţa omului este sfântă, iar dacă el a decis incinerarea, atunci aşa să fie! Nu este treaba nimănui, în afară de familie, să spună ce şi cum. Nu este o chestiune de referendum naţional, nu este apanajul oamenilor de pe stradă şi nici măcar al celor care l-au cunoscut cât de cât. De exemplu, al nenicului de la cinematograful din Târgu Jiu, chiar dacă a stat de vorbă cu regizorul despre câte în lună şi stele. Fie ele şi stele de… cinema.

Ei bine, nenicul ăsta s-a arătat extrem de contrariat că Sergiu Nicolaescu nu i-a spus lui nimic despre incinerare, de parcă ar fi fost frate cu regizorul! Cred, mai degrabă, că, în ciuda tabloidizării extreme a presei din zilele noastre, fiecare trebuie să-şi vadă lungul nasului şi nu trebuie să se bage unde nu-i fierbe oala.

Iar acesta este… “Ultimul cartuş” în ceea ce priveşte moartea lui Sergiu Nicolaescu.

Comisarul Ungurean